Mică disertație provocată de un urs împăiat
În acea dimineață ne-am ridicat din paturi în zori, ca să ne pregătim de o drumeție mai lungă. Urma să cutreierăm o cărare din Bucegi, dinspre Bran, până sus pe Culmea Țigănești.
Era încă frig, soarele nu se ridicase încă bine și terasa pensiunii era în penumbra dimineții. Stăteam afară, așa cum se cuvine în această perioadă de pandemie și așteptam cafeaua de dimineață instalat comod la una din mesele mari și rotunde împreună cu prietenii mei.
Vorbeam veseli despre ce urma să facem peste zi, despre peisajele minunate cu care ne va desfăta natura.
În fața mea, pe partea cealaltă a terasei, admiram în timp ce vorbeam o altă minune a naturii - un urs împăiat.
Observarea naturii nu contenește să mă minuneze, de câte ori am ocazia să o fac. Parcursul meu de inginer nu mă împiedică să văd că trăim într-un mediu în care viața se exprimă în milioane de feluri diferite. Mare iubitor de fizică, dintotdeauna am căutat să înțeleg fenomenele lumii în care trăim și chiar cele din Univers. De altminteri, sunt încă sub impresia creată de acea carte a lui Neil de Grasse Tyson - Moartea într-o gaură neagră sau alte dileme cosmice.
Acea carte mi-a reamintit sub o formă nouă ceea ce știam deja de o vreme. Toate elementele chimice ce compun natura sunt produsul stelelor. O înlănțuire de miliarde de ani de reacții de fuziune nucleară și de explozii de proporții gigantice, inimaginabile pentru mintea noastră. În acele explozii, substanțele primordiale, elementele chimice de bază, au fost expulzate în Universul rece.
Acolo în jurul nostru, în Univers, natura face un număr incalculabil de încercări. Soarele este doar una dintre stelele Căii Lactee. Mai rămân încă 100 de mii de milioane de stele în Calea Lactee.
Când stăm în noaptea de august și admirăm bolta cerească, acolo unde credem că vedem stele, sunt de fapt galaxii. Câte 100 de mii de milioane de stele în aproape fiecare punct luminos, care are are mărimea unei “stele”.
Fiecare din acele stele, în funcție de vechimea ei, a expulzat deja multă materie în jurul său. Acea materie se strânge în bulgări, încet-încet. Dacă bulgărele nu este prea mare, atunci devine un obiect ce se învârte în jurul stelei originare. Dacă bulgărele este suficient de mare, atunci posedă o forță de atracție gravitațională suficientă cât să mai atragă și alți bulgări din jur. Unii din acei bulgări au apă, alții nu fac decât să aducă altă materie.
Forța gravitațională a planetei face ca miezul său să fie din ce în ce mai comprimat. Bulgării noi pe care planeta îi atrage nu fac decât să-i crească masa și deci și forța gravitațională. Așa ajunge miezul să se încălzească foarte tare, pentru că substanțele radioactive sunt aduse aproape de pragul reacției în lanț.
Miezul încălzit al planetei începe să se topească. Este plin de metale precum fierul. Cum planeta se învârte în jurul axului ei, iată că magma aceea topită din centru creează și ea un curent de convecție. Așa planeta capătă un câmp magnetic.
Nu toate planetele au șansa să ajungă să aibă un câmp magnetic. De fapt, cele mai multe nu au un câmp magnetic. Dar să ne reamintim. În Univers există un număr incalculabil de mare de stele. Fiecare stea poate avea și zeci de planete în jurul său. O mică parte din ele au un câmp magnetic propriu. Acea mică parte dintr-un număr incalculabil de mare rămâne tot un număr incalculabil de mare de planete cu câmp magnetic.
Cum spuneam, planetele sunt suficient de mari ca să atragă spre ele ceilalți bulgări de materie mai mici care s-au format la explozia vechii stele. Vechea stea a lăsat locul uneia diferite, pentru că acuma în sânul ei se produce o reacție de fuziune între componente mai grele. Activitatea frenetică a stelei o face să piardă tone de particule în fiecare secundă și pe fiecare metru pătrat al ei. La noi acest fenomen se cheamă vânt solar. Dar cel mai fascinat este că produce lumină. Multă lumină otrăvită, pentru că este compusă dintr-o mare cantitate de radiații ultraviolete. Aceste radiații combinate cu vântul solar au acțiune mortală pe moleculele mai complexe care s-ar fi putut forma pe planetă. Lumina ultravioletă rupe în fărâme microscopice orice combinație mai îndrăzneață de molecule. Dar asta nu se întâmplă pe planetele care au câmp magnetic.
Câmpul magnetic nu este suficient însă pentru a proteja planeta de radiațiile ultraviolete. Deci multe din planetele cu câmp magnetic sunt sterilizate în permanență de steaua în jurul cărora evoluează.
Acele din planete care au reușit să atragă o diversitate suficientă de bulgări, dar care au mai trecut și printr-un nor de gaz, au reușit să captureze suficient din acesta ca sa obțină o atmosferă în jurul ei.
Materia cea mai întâlnită în norii de gaz este hidrogenul, apoi oxigenul. Hidrogenul este prea ușor să fie captat de planetă, dar oxigenul este suficient de greu să fie atras și menținut în jurul planetei. Deci să nu fii surprins că majoritatea planetelor cu atmosferă posedă oxigen. Dacă stratul de oxigen este suficient de gros, partea lui dinspre Univers primește radiațiile ultraviolete de la steaua învecinată și le absoarbe, transformându-se în ozon.
Curajoșii cititori care m-au urmărit până aici primesc acum un mic premiu. Pentru că iată, am ajuns în punctul în care avem o planetă capabilă să protejeze formațiunile moleculare mai complexe. Ca să n-o mai lungesc mult, aceste planete pot găzdui viața. Ultravioletele sunt ținute departe de suprafața ei și chimia elementelor își poate face de cap în voia ei. Dar asta nu este tot ce ne trebuie.
Aceste planete, capabile să protejeze viața, sunt o mică parte dintr-un număr incalculabil de planete ce se formează în jurul unui număr incalculabil de stele. Deci, îndrăznesc să cred că de fapt acest fel de planetă nu este chiar așa de rar pe cât am putea crede. Doar că nu toate au apă.
Apa este un alt element destul de răspândit în Univers. Se obține ușor prin compunerea celor mai răspândite elemente, care sunt hidrogenul și oxigenul. Cometele sunt bulgări mari de apă înghețată iar la începuturile formării unui sistem solar, aceste comete vin să bombardeze insistent toate planetele mai mari. Deci majoritatea planetelor, fie ele că aveau câmp magnetic sau nu, au primit apă. Atunci cum se face că sunt doar niște lumi sterpe și aride?
Condiția cea mai greu de îndeplinit pentru o planetă este să se găsească la o distanță de Soare suficient de mare încât să nu-i fiarbă apa, dar suficient de aproape încât să nu-i înghețe apa. Iar dacă apa poate să rămână în permanență în stare lichidă pe suprafața ei, atunci pe acea planetă apare viața.
Haidem să rezumăm un pic ce condiții ar trebui să se îndeplinească pentru ca viața să poată apărea pe o planetă. Ea trebuie:
- să fie suficient de mare încât să posede un miez fierbinte care să producă un câmp magnetic
- să fi atras o atmosferă încărcată cu oxigen
- să fi atras o cantitate suficient de mare de apă
- să se fi format la o distanță potrivită față de Soarele său, astfel încât apa să rămână în stare lichidă la suprafața ei, fără să fiarbă
O dată ce avem acest fel de planetă începe nebunia combinațiilor chimice de natură organică. Poate ați văzut filmul Avatar și cum viața evolua pe acea planetă în mod exuberant. La fel este și pe planeta noastră.
Combinațiile chimice sunt posibile pentru că apa este unul dintre cele mai misterioase substanțe. Simplitatea ei ascunde o mare complexitate de comportament. Apa poate să înghețe și atunci este mai voluminoasă. Sub influența căldurii Soarelui, apa se poate evapora încet în atmosferă și apoi formează norii. Norii opresc căldura Soarelui și atunci apar sub ei fenomenele meteorologice, printre care numărăm și fulgerele. Aceste fulgere sunt responsabile pentru crearea primelor substanțe capabile să producă viață.
În lumea vieții, compușii chimici se combină între ei și formează construcții care reușesc să se auto-reproducă. De exemplu, o sămânță de avocado, sprijinită pe suprafața unui pahar cu apă. Sau o sămânță de stejar pusă în pământ. Din ele cresc mlădițe de culoare frumoasă înspre lumină, ghidate de forța gravitațională a planetei.
De-a lungul milioanelor de ani de când planeta s-a format, nebunia aceasta a produs apariția treptată a unor forme de viață din ce în ce mai complexe. Toate formele de viață sunt într-o competiție permanentă pentru spațiu și pentru a avea acces la părticica lor de energie. Ele trăiesc împreună de milioane de ani și încet-încet au reușit să găsească un echilibru. Acest echilibru este în permanentă ajustare. Iar parte din acest echilibru implică și faptul că unele forme de viață au acceptat să fie folosite ca și hrană pentru altele.
Există forme de viață care se ocupă cu distrugerea altora. Dar și aceasta se produce tot după logica păstrării unui echilibru. De exemplu, există gândaci care apar doar atunci când copacii au căzut la pământ și trebuiesc descompuși. Ei trebuie descompuși pentru a elibera materia ca sa-i permită să se regăsească într-un copac viu.
Am ajuns și la ursul meu. Culoarea lui era aceeași cu culoarea solului de sub pădurile de conifere. Acea culoare brun închis pe care, dacă ați umblat suficient prin păduri, o cunoașteți și vă este dragă. Cei care l-au împăiat l-au așezat pe labele de dinapoi, într-o postură de atac, cu ghearele scoase și cu dinții la vedere. Labele au o formă ce se continuă perfect cu ghearele. Împreună cu corpul, îmi imaginez cum el pare o întruchipare mișcătoare a solului din pădure. Milioane de ani au trebuit naturii să-i cizeleze corpul și să-i dea putere să reziste atâtor alte forme de viață care-i amenință existența și care l-ar elimina cu drag. Unii dintre aceia suntem chiar noi.
Naturii i-au trebuit milioane de ani ca să ajungă să cizeleze aceste forme de viață printre care ne numărăm și noi. Prin noi, natura a ajuns să se admire pe ea însăși. Nu mă credeți? Recitiți deci ce-am scris până aici!
Natura a ajuns în punctul în care poate să se uite la ea însăși - prin ochii mei - și să constate ce forme de viață cizelate - ca acel urs, sau ca acei jnepeni cu parfum subtil de pe culmile munților - a ajuns să creeze. Frumusețea echilibrului naturii, cu fenomenele ei meteorologice și viața care există până și-n cea mai întunecată grotă mă minunează și mă face să o prețuiesc.