Mică divagare pe tema curentului care-o să ne doboare pe noi toți românii
Reîntoarcerea în România pe autostradă. După mica așteptare de rigoare de la punctul de frontieră, îmi ridic cu atenție toate geamurile de la mașină și atac ultima bucată de drum. Am grijă să nu mă tragă curentul! De fapt, nu este asta în cazul meu. Am climatizare în mașină și nu deschid geamurile pe autostradă din motive de siguranță. Dar îmi vine iarăși în cap că imediat ce treci frontiera la noi, te trage curentul!
Curentul de aer, atât de binefăcător pentru alții, sursă de prospețime și garanție împotriva bacteriilor și ale virușilor prin alte părți, este sursa tuturor relelor la români. Să fac inventarul celor pe care le-am auzit deja.
“Nu lăsa copilul descoperit că e curent”
“Eu nu suport să stau la serviciu sub climatizare”
“Nu deschide geamul că mă trage curentul”
“Am un junghi în spate de când am stat în curent”
“Mi s-a umflat măseaua pentru că m-a tras curentul”
“Mă doare capul pentru că m-a tras curentul”
“Mă dor articulațiile de la picioare pentru că am stat în curent toată viața”
Eu vă spun! Conaționalii noștri sunt mari colectori de Radon și de bacterii. Ei de fapt se hrănesc cu Radon. Iar bacteriile nu sunt deloc responsabile de durerile de măsea sau de problemele respiratorii. Nu! De vină este curentul!
În toate casele se strânge un gaz radio-activ, Radonul. Este o emanație naturală din pământ. Nu ai ce-i face. Pământul are miezul cald din cauză că este radio-activ. Trăim pe o planetă radio-activă, dar de fapt nu asta ne face rău. Curentul este sursa tuturor problemelor noastre de sănătate.
Iar dacă stăm în curent, atunci e clar! Chiar dacă sunt treizeci de grade la umbră, stăm cu un pulovăr sau cu un șal pe noi, ca să nu ne tragă curentul! Iar când avem dureri, nu este pentru că am transpirat și că prin asta am contribuit prin a ne ține pielea și mușchii în umezeală, fără să respire. Este doar pentru că ne-a tras curentul!
Multă vreme m-am întrebat unde o fi sursa obsesiei naționale pentru curentul de aer, sau mai bine zis pentru evitarea curentului de aer. Când am văzut că alte nații n-au nicio treabă cu asta, curiozitatea mea a crescut și mai abitir. Oricât căutam, tot nu mi-am dat seama de la ce-ar putea veni. Asta până-ntr-o zi în care “mi-a picat fisa” și cred c-am înțeles. Iar concluzia mă sperie un pic, dar nu pentru că o să mă tragă curentul până la urmă. Ci pentru că ține de încetineala cu care subconștientul popular pare să evolueze
Eram cu gașca de biciclete de munte prin județul Hunedoara. A propos, dacă aveți ocazia, mergeți cu bicicleta prin acel județ, este cel mai potrivit pentru bicicletă, dar și cel mai frumos. Dar nu despre asta este vorba aici.
Deci, eram cu gașca pe la Boșorod. De acolo, Claudiu a venit entuziasmat c-am bătut atâta drum de la Timișoara ca să-i vizităm că ne-a poftit într-o mică tură pe la Peștera Cioclovina. Ne strânseserăm pentru a face o tură a doua zi pe la Fundătura Ponorului, iar acuma după-masă aveam câteva ore de omorât înainte de a face marele tur de mâine.
Am ajuns la podețul de peste râu, în aval de Peșteră, ne-am ascuns bicicletele prin vegetație și-am luat-o la picior în sus pe râu. Am urcat cascada și am ajuns la peșteră. Impresionantă. Un hău înalt de câțiva metri se deschidea în coasta muntelui, la adăpostul pădurii dese. Din hău iese frumusețe de râu mare și cu debit sănătos.
“De unde vine apa asta? E izvor în peșteră?”
“Nu, mai sus este un platou, unde curge râul. Apoi intră-ntr-o gaură, trece pe sub pământ și iese pe aici” ne zice Claudiu.
Aha! Deci aici este un relief carstic, cu peșteri în care intră râul pe sus și apoi iese câțiva kilometri mai departe și mai jos. Foarte interesant!
A doua zi, aceeași poveste: am văzut cum râul Ponor dispare într-o peșteră și am aflat că iese mult mai departe din altă peșteră în zona Ohaba și Federi.
O dată acasă, m-am documentat. Am descoperit că acele peșteri asigură ca toate peșterile un climat constant, cu o temperatură de douăsprezece-paisprezece grade constante în tot timpul anului. Iar aceste peșteri au fost locuite!
Hai să ne imaginăm un pic cum era pe acele vremuri. Noi, oamenii, eram foarte vulnerabili. Mai suntem noi și azi, dar pe atunci nu aveam unelte, materiale de construcții, drumuri, mașini, curent electric, încălzire și toate lucrurile acestea pe care azi nici nu le mai băgăm în seamă și pe care credem că le merităm pentru că le-am avut dintotdeauna. Nu, pe atunci aveam doar o bucată de piele, dacă ne pricepeam să omorâm vreun urs. Și niciun adăpost!
Strămoșii noștri de fapt se ascundeau în peșteri. Dacă scoteau capul de acolo, îi mânca ursul. Sau râsul. Sau lupul. Sau cine mai știe ce lighioane. Era clar mai sigur să te ascunzi în peșteră.
Ieșeau din peșteră doar bărbații, când îi împingea foamea din spate și țipetele femeilor și ale copiilor înfometați. Plecau cu zilele să caute de mâncare și nu aveau mașină, nici căruță, nici roabă. Trebuiau să care în spate tot. Dar să ne întoarcem la peșteră.
Cei ce stăteau în peșteră, cu precădere femeile și copiii, trăiau într-un climat de umiditate 100% și temperatură cât de cât suportabilă. Nu era nici prea frig dar nici prea cald. În schimb, era curent! Da, intrarea peșterii se găsește în amonte iar ieșirea în aval. Diferența de nivel este de câteva sute de metri. Diferența naturală de temperatură și presiune între cele două capete face ca în peșteră să existe un flux constant de aer.
Când stai într-un loc cu umiditate de sută la sută și aer rece, este clar că ai nevoie de calorii, pentru că efectul de răcire este accentuat de mișcarea aerului. Dar nu prea aveai ce mânca, pentru că nu s-au întors încă bărbații de la vânat. Așa că dacă nu aveai vreun loc să stai la adăpost de curentul principal din peșteră, ei bine, consumai rezerva de calorii.
La femei, eu sunt sigur că acesta este motivul principal pentru care au țesuturi adipoase mai dezvoltate. Le permitea să se protejeze și să-și mențină temperatura corporală. Dacă slăbeau, gata era cu ele! Iar copiii rămâneau fără subzistență. Deci nu era o opțiune. Trebuia să păstrezi toate caloriile și să nu le pierzi stând în curentul umed de aer.
Cei ce au avut nefericita ocazie de a se îngrășa, apoi au revenit la bucuria de a fi mai subțirei, pot confirma: de când au slăbit le este mai rece iarna. Dar nu mai mor de cald vara! Așa era și pe atunci cu necesitatea țesutului adipos care ne proteja de curentul de aer rece și umed din peșteră.
Dar asta a fost acum treizeci de mii de ani cel puțin! Acolo au locuit strămoșii de la care am moștenit subconștientul. De acolo ne vine frica pentru curent!
Între timp, ne-am mutat cu toții în case de pământ și de piatră. Sau chiar din lemn. Aerul nu mai este saturat de umiditate și a devenit ușor de respirat. Avem haine de lână, sau haine tehnice de sport. Avem tot confortul care ne permite să nu ne mai trebuiască acel strat adipos. Dar de curent, tot ne mai temem, din instinct. Uite de unde ne vine acel instinct. De acum de mai bine de 30 000 de ani!
Haideți să ținem minte asta când o să ne întrebăm de ce unele lucruri se schimbă așa de greu pe la noi. Și nu mă luați cu “timpul s-a oprit la sat” că mă speriați și mai tare!