Eram la Predeal, în vacanța de iarnă. Era prima noastră vacanță în doi departe de părinții noștri din București. Coborâserăm din tren și ne-am lăsat agățați de-un localnic care căuta să ne ofere cazare. Era ceva preferabil hotelurilor jegoase oferite de stat. Nu știam că va fi săptămâna nașterii noastre în lumea adultă și liberă.

Ne-a apucat cheful să ieșim să facem o tură prin stațiune. Blocul unde fuseserăm găzduiți era chiar deasupra gării. Auzeam locomotivele electrice care claxonau în ritmul plecărilor spre Brașov sau spre București. Aici la Predeal se făceau manevrele de decuplare a locomotivelor de la marfarele care terminaseră de urcat aici, în cea mai înaltă stație de cale ferată din țară.

Am ales să lăsăm în urmă forfoteala trenurilor și să urcăm înspre Cioplea, pe ulița aceea lungă care ne urcă spre cer. Era zăpadă și aer rece și uscat de munte. Ne uitam la curțile caselor de pe urcare, la fațade, la lumina înserării și la brazii drepți și frumoși de sus de la capătul drumului. Eram la Predeal în vacanță și pe străzi era liniște.

Foamea ne-a făcut să ne abatem un pic pe lângă hotelul Cioplea. Parcă acolo era un restaurant. Poate om găsi ceva de mâncare - n-aveam mari speranțe, pe atunci restaurantele erau doar așa, de demo. Dar uite, ce de lume e strânsă-n hol. Stau toți liniștiți, sau mai degrabă siderați, și se uită la televizor.

Am intrat în holul hotelului. Era cald și nu se auzea decât o voce la televizor. Toată lumea stătea în fața televizorului. Erau așezati peste tot. Pe canapele, pe fotolii, pe scaune, pe jos. Ne-am pus și noi să ne uităm.

Vorbea Petre Roman, sub lumina reflectoarelor puternice, de la un balcon. Dar! Semăna foarte tare cu clădirea CC-ului de pe Calea Victoriei. Ne-am uitat în liniște unul la altul și apoi ne-am căutat un loc să ne așezăm pe jos. Nu ne mai era foame.

Imaginile au defilat ca într-un vis. Am aflat că mai devreme astăzi Ceaușescu a fugit cu un elicopter și că acuma unul, Iliescu, făcea apel la “oamenii de bine” pe care-i tot pomenea. Erau cu toții înghesuiți într-un studio de la TVR. Tot spuneau chestii pe care nu le mai auziserăm în limba română la televizor. Și mai erau și momentele cu Petre Roman la balconul CC-ulul, și spectacolul trasoarelor care zburau dinspre Palatul Regal pe deasupra CC-ului.

Oamenii din jurul nostru păreau toți amorțiți. Liniște și voci șoptite. S-a făcut târziu și-am pornit la vale înspre cazarea noastră. Pe coborâre era liniște, nimeni nu era pe stradă. Erau toți în fața televizoarelor. Gazdele noastre la fel. Nu mai știu dacă am mâncat în seara aceea.

A doua zi am pornit înspre Trei Brazi. Am mers în liniște pe drumul prin pădure, cu scurtături prin zăpadă. Eram înfometați bine când am ajuns la cabana Trei Brazi. Terasa era deschisă, și muzica era dată tare. Ne-am așezat la o masă și imediat a venit chelnerița zâmbitoare să ne întrebe ce doream să comandăm. Visul continua! A venit chelnerița zămbitoare!

Difuzoarele strigau sub soarele de decembrie “Chorando se foi quem um dia so me fez chorar”. Și așa mai departe. Frumoasă melodie “Lambada”. Ritmul săltăreț și vesel se scurgea pe noi și se amesteca în volutele țigărilor, în razele de soare strălucitor. Ultimele acorduri s-au stins și acuma așteptam piesa următoare. În locul ei difuzoarele au reînceput “Chorando se foi quem um dia so me fez chorar” și uite așa m-am pregătit să mă mai delectez o dată cu ritmul senzual al Lambadei. Am savurat vocea gravă a cântăreței și sunetele care semănau în mod ciudat cu limba română, dar pe care nu le înțelegeam. Au sosit ultimele acorduri și o nouă așteptare, a următoarei piese. Dar din nou “Chorando se foi quem um dia so me fez chorar”. Și uite așa, cât am stat noi la acea terasă, cineva dădea înapoi banda de îndată ce se termina Lambada, ca să o pună din nou. Am stat mai bine de o oră acolo, ascultând Lambada și după ce-am mâncat și am băut o cafea (DA! Aveau cafea!) am întrebat cât costă. Au refuzat să ne încaseze. “Azi e zi de sărbătoare!”

O dată întorși la Predeal, ne-am hotărât să ne urcăm în tren și să mergem înapoi spre București. Am încercat să plătim biletele de tren. “Azi e zi de sărbătoare, nu costă nimic!”

La București am zis să luăm metroul să mergem acasă. Accesul la chei era liber și gratuit! De la metrou, eu trebuia să iau troleibuzul 95. Nu se mai vindeau bilete. “Azi e zi de sărbătoare!” Și toată lumea zâmbea!

A durat treaba asta cam trei zile. Nimeni nu lua bani de la nimeni. Totul era oferit gratuit. Românii își făceau ofrande. Eu nu am să uit cum erau românii la sfârșit de decembrie 89. Erau momente de jubilare colectivă. O jubilare liniștită, dar sigură. “Am scăpat de Ceaușescu”. “De acuma or să vină în sfârșit americanii”.

Este genul de întrebare care generează multe discuții. O auzi fie pusă de crainicii radio. O mai vezi și prin canalele de “socializare” online. Acolo iarăși generează un torent de comentarii. E clar, lumea face cum face și nu reușește să profite de timpul prezent. Critică timpul prezent, arată cât de nașpa este să trăiești în vremurile noastre, ignorând cu superbă un mic detaliu: timpul prezent este creat de noi! Dar și de cei de dinaintea noastră. Deci, vedem că totuși subiectul nu este chiar așa de simplu.

Eu aș împinge nota până la a spune că trăim niște vremuri minunate, în adevăratul sens al cuvântului. Dar, dacă ar fi să răspund și eu la întrebarea de mai sus, și nu aș avea voie să aleg vremurile prezente, atunci aș alege… o secundă, să încep cu începutul.

Oare în antichitate?

În antichitate crăpam cu toții de foame! Și de frig! Și ne mâncau animalele. Când nu ne mâncau animalele, veneau peste noi vajnicii cuceritori pe care-i tot lăudăm azi, dar care au lăsat jale și gropi comune în urma lor. În treacăt fie spus, poate că avem și sânge din sângele lor, pentru că nu “iertau” nicio femeie care le ieșea în cale. Dacă scăpai de cuceritori, animale, frig sau foamete, atunci venea o molimă peste tine. Igiena era inexistentă. Speranța de viața era că… azi aș fi fost demult mort! Toate acestea generau multă frică, și tot în perioadele respective aceste frici au generat religiile. Dar, dacă te punea dr… să critici ce-a inventat vecinul, venea peste tine cu armata ca să te ducă pe calea cea dreaptă.

E clar, antichitatea nu are nimic atrăgător. Sunt sigur că erau mulți oameni care-și doreau un trai mai bun, dar urgențele cotidiene făceau ca progresul cunoașterii să fie extrem de lent. Era așa de lent și de excepțional că cei câțiva gânditori care și-au permis să lase ceva în urmă sunt numărați pe degetele de la mâini.

Evul Mediu era așa de romantic

Balurile la castel, muzica clasică, eleganța veșmintelor, … STOP!

Da, unii dintre noi începuseră să nu mai aibă o existență condiționată. Dar cu ce preț? Ia să vedem, seniorul acela cu castel în vârful dealului, de ce avea un castel în vârful dealului?

Castelul este o construcție foarte greu de făcut, presupune lupta cu gravitația. Unii oameni din acele vremuri erau foarte abili în a-i constrânge pe ceilalți să-și lase baltă familiile și copiii ca să le facă lor case cu ziduri de doi metri grosime în vârful dealului. Cum făceau asta? Cu forța! Dragii seniori, posesori de castele pe care ne înnebunim să le vizităm astăzi, erau de fapt cele mai oribile ființe posibil. Erau puțini pentru că se mai omorau între ei, și pentru că oamenii nu sunt de fapt ca ei. Ei erau un fel de aberație a evoluției egoului. Sunt din aceia și astăzi, dar din fericire au fost suficiente secole de Ev Mediu înainte ca să conducă la legile de azi, care fac că nu ne mai pot forța să le satisfacem egoul nemăsurat. Asta dacă nu cumva în demersul nostru de a critica vremurile noastre nu o să ne trezim că ne întoarcem la vreo dictatură de extremă dreapta.

După ce-și terminau de construit “casa fricii” - castelul din vârful dealului, curajoșii seniori își dădeau seama că și-au sleit de resurse oamenii de jos din vale. De fapt, nu că le păsa de oamenii de jos din vale, doar că aceștia mai aveau și ei limitele lor în a răbda năpasta seniorilor lor. Și oamenii de jos din vale chiar erau curajoși. Ei știau să înfrunte viața, nu se ascundeau în spatele zidurilor de doi metri. Și nu era de bine când își dădeau seama că seniorii lor erau de fapt niște ființe slabe și orgolioase. Așa că seniorii porneau la război cu vecinii. Asta ca să le dea prilej oamenilor de jos din vale să-și verse năduful pe alți oameni de pe altă vale. Acei oameni erau exact la fel ca și ei, dar sângeroșii lor seniori reușeau cumva să-i facă să creadă că nu-s. Foloseau pentru asta tot felul de minciuni convenabile, religia și mai ales forța!

Orgoliile din Evul Mediu n-au generat, totuși, numai lucruri rele. În momentele lor de luciditate, pe care le aveau unii seniori, se înconjurau cu oameni creatori - aleși cu grijă să nu fie cumva și progresiști. Dar există oare oameni creatori să nu fie și progresiști? :-) Mă rog, nu aveau minte seniorii să-și dea seama de asta, și era bine așa. Oamenii creatori de pe atunci ne-au lăsat acele lucruri frumoase ce se văd depozitate prin castele. Sau acele piese de muzică minunate, instrumentele de muzică noi, cum ar fi orga. Dar au făcut și ei ce-au putut, în limitele impuse de sălbăticia seniorilor, care se adăugau limitelor expuse când am vorbit de antichitate și care au rămas valabile și-n Evul Mediu.

Ce era interesant pe vremea Evului Mediu era că sălbaticii și sângeroșii seniori își lăsau odraslele pe mâna gânditorilor, ca să-i învețe ei lucruri. Și uite așa, încet-încet, urmașii lor au devenit gânditori la rândul lor. Poate că mi-ar fi plăcut să fiu vreunul din acele progenituri, dar nu știu cum m-aș fi simțit o dată ce, citit și educat fiind, aș fi ajuns la vârsta la care-aș fi înțeles cu ce preț a fost construit confortul vieții mele. Aș fi realizat asta bineînțeles dacă aș fi avut curajul să-mi pun întrebarea în mod logic. Cei care au realizat asta, dar care nu au avut curajul, au scos chestia aia, cum că nobilii sunt “aleșii domnului”, scoțând în evidență o nouă fațetă a aspectului foarte practic pe care-l oferea corpul clerical seniorilor.

Bine, Antichitate nu, Evul Mediu nu, atunci Când?

Dacă tot ar fi fost vorba să aleg, atunci poate aș alege să trăiesc așa, prin anii 60..70 într-o țară cum ar fi Statele Unite, Franța, Anglia, Germania - o țară din vest, ați înțeles.

Erau anii în care omenirea tocmai începuse să ridice capul după o serie de grozăvii incredibile generate de seniori și de egourile lor nemăsurate. Cei din Rusia atât de tare săriseră calul că la ei a apărut, pintr-un mecanism de reacție, comunismul. Și acuma începuse să se răspândească și-n țările din restul lumii.

În țările din Vest, din anii de după 1950, seniorii nu aveau decât o frică: dacă ajungea comunismul și la ei! Ca urmare, au dat, în sfârșit, frâu liber oamenilor. Civilizația a progresat cu pași de gigant și mi-ar fi plăcut să fac și eu parte din acele vremuri.

În anii 60..70, într-o țară din vest, era trai pe vătrai: dacă erai simplu muncitor, aveai de lucru tot timpul, nu exista șomaj în acele vremuri. Dacă nu credeți, mergeți și consultați statisticile. Dacă erai mai răsărit, aveai acces la școli care mai de care mai prestigioase. Bineînțeles, dacă aveai părinți mai bogați era mai ușor, dar chiar și la americani apăruseră bursele de stat. Iar americanii au fost dintotdeauna cei care au promovat progresul, cu unele excepții notabile induse de lobbyiștii petrolieri.

Științele erau în plin boom în acei ani, iar invențiile se succedau într-un ritm frenetic. Distanțele dintre marile orașe au fost scurtate în mod spectaculos de avioane și de televiziune. Pe atunci a apărut și Uniunea Europeană, care permitea cetățenilor de rând să facă un city break în vreuna din țările vecine doar pe durata unui weekend. Acolo puteai să mergi și să ai poate un one night stand fără să stai cu frica vreunui HIV care nu apăruse încă.

Toată această bunăstare era scoasă în evidență de apariția unei liste interminabile de trupe de muzică, care au creat atât de multe genuri de muzică dragi. Inginerii au ajutat muzicienii și uite așa pot asculta acuma un univers complet nou creat de Vangelis, Yes, Rush, Judas Priest, Blue Oyster Cult, Beatles, și mă opresc aici că lista este chiar foarte lungă.

Dacă doream, mă suiam în mașină și mergeam unde doream - nimeni nu-și punea problema poluării pe atunci! Dacă aveam chef, îmi luam o mașină de 340 de cai putere, cu consum de 25 la sută, și lumea nu m-ar fi privit ca pe un poluator nesimțit. Atenție, vorbesc despre o țară din vest, unde oamenii au conștiință civică - la noi în RO chiar și azi aș putea să-mi iau o mașină cu consum de 25 la sută și lumea nu s-ar gândi că-s un poluator nesimțit.

Acuma România este în plin boom, un pic ca cei din țările din vest din anii 60..70.

În fiecare început de iarnă, îmi revine această amintire. Diminețile sunt reci și umede, ploile de noiembrie ne amintesc de bucuria cu care am pus în dulap bocancii de iarnă astă primăvară. Este acuma timpul ca să-i scoatem din nou, iar pentru mine, este din nou timpul să zămbesc pe sub mustață.

…

Era prin iarna anului ‘88. Pe atunci mergeam la Facultatea de Electronică din București. Cursul de electrotehnică se ținea în amfiteatrul sediului din Polizu, pe lângă Gara de Nord. Era o sală veche, cu bănci și mese lăcuite maro. Îmi plăcea mirosul de vechi din acel amfiteatru.

Eram cu toții îmbrăcați de iarnă, care mai de care cu pulovere, pantaloni groși și bocanci. În amfiteatru domnea liniștea, iar proful ne preda “puntea Wheatstone”. Cum era un subiect pe care eu îl știam de prin liceu, m-am apucat să fac altceva. Pe acea vreme lucram la tot felul de amplificatoare și efecte de chitară. Mă mai bătea găndul să-mi fac și un sintetizator digital așa că mă gândeam de zor la una din acele scheme.

La un moment dat, profesorul și-a dat seama că eram absorbit de altceva așa că a venit lângă mine și a contemplat schema la care lucram, care sigur nu era “puntea Wheatstone”. Și face:

“Domnul Rusu se pare că stăpânește acest subiect, pentru că acuma lucrează la altceva, așa că îl invităm să meargă la tablă să facă dânsul demonstrația”

Clar știam! Așa că, prompt am mers la tablă, și-am început să fac demonstrația. În urma mea, proful a coborât spre catedră, se apropie lângă mine și își ridică ochii lui bulbucați dinspre bocancii mei:

“Aveți Insulated?” șoptește el. În acel moment, parcă eram doar eu și el în amfiteatru, ceilalți 150 de colegi - sau câți se prezentaseră în acea zi - dispăruseră.

“Da! Se găsesc în cămin, nu știați?”

…

Tare minunați mai erau acei bocanci, primii mei bocanci cu adevărat impermeabili. Nu ieșeam din ei toată iarna. Era vorba de niște bocanci făcuți în România pentru piața din occident, sub licență, și toată lumea le zicea Insulated. Eveau o talpă groasă, de culoare maro deschis, cusătură solidă înspre corpul din piele întoarsă. Urcau pe glezne și aveau întăritură în partea de sus. Se legau cu șireturi solide și lungi. Și aveam noi o tehnică să petrecem acel șiret în jurul fluierului piciorului ca să nu se desfacă din mers.

Acei bocanci nu se găseau în magazine. Nu erau destinați desfacerii pe piața din țară. Erau doar produși la noi. Dar, ca și în cazul atâtor alte produse de necesitate de pe acea vreme, se găseau doar la “bișnițari”. Pe atunci existau canale întregi de comerț subteran - sau cum se zice acuma “undergound”. Totul începea în fabrică, de unde era organizată sustragerea lor de pe linia de fabricație. Apoi, o întreagă rețea de cunoscuți și le pasau din mână în mână până i-am găsit eu la un coleg care locuia la Căminul Studențesc din Grozăvești.

Tot acolo, la bișnițarii din cămin, găseam și componente electronice, kituri de Cobra sau Bere Rahova. În acel an încă nu fumam, dar se găseau, bineînțeles, și țigări BT sau Kent!

Anii trecuți vara a venit cu întârziere. A mai avut ea vara întârzieri, dar niciodată nu venea așa, dintr-o dată, cum a fost în ultimii 3 ani. Dar anul aceasta, vara a venit “normal”, adică progresiv și uite că acuma la mijloc de mai am început să avem primele călduri de după-masă. Asta cam din 7 mai.

“Vali, ti omor!!” a dat buzna maică-mea peste mine și frate-miu în camera noastră. Eu tocmai mă ocupam să construiesc un regulator de viteză cu tranzistor pentru trenulețul electric - dar asta este altă poveste.

Acuma se uita la mine cu ochi furioși, roșie în obraji de furie.

“Di ci ai mâncat, mă, toate stafidele din borcan?!” îmi zicea ea în ritmul palmelor și pumnilor pe care se apucase să mi le aplice.

Eu m-am făcut mic și mi-am amintit deliciul pe care l-am simțit când le-am mâncat. Să nu credeți că le mâncasem ieri sau alaltăieri. Nici vorbă! Pe acele vremuri nu se găseau stafide decât poate o dată sau de două ori pe an. Veneau la alimentara o dată, cred că prin decembrie, și se vindeau imediat. Săraca maică-mea le punea imediat deoparte și le dosea, că știa că-mi plac la nebunie. Le punea deoparte pentru primăvară, pentru cozonacul de Paște.

Pe atunci eu eram la Școala Generală. Povestea se repeta în fiecare an, dar de data asta eram un pic mai măricel, cam prin a șasea sau a șaptea, că uite ce frumos îmi amintesc de deliciile din debara.

Școala generală îmi lăsa timp berechet, pentru că pe atunci nu ținea decât patru ore pe zi. Cu mers pe jos înspre și dinspre școală făceam poate 5 ore. Când nu rămâneam pe afară cu ceilalți copii, pentru că ploua sau cine știe pentru ce alte motive, stăteam prin casă.

Maică-mea era învățătoare la altă școală, deci avea cam același program. Dar nu venea imediat acasă, că mai se oprea prin piața Reșița. Îi plăcea foarte mult să se tocmească cu zarzavagiii și să vorbească cu ei. Alte dăți se mai oprea pe la vreo vecină la o cafea. Pe scurt, se întâmpla din când în când să mă ia câte o poftă de câte ceva și ea nu era acasă. Și uite așa, începeam eu raidul de control.

Mai întâi deschideam barul din mobila de bibliotecă din sufragerie. Ca să pot căuta acolo, trebuia să fiu super-sigur că nu mă vedea nimeni! Făceam asta doar cu frate-miu, cel mult. Deschideam barul și imediat simțeam mirosul proviziilor de acolo. Erau acolo niște sticle de whisky Ballantine’s. În zilele bune, vedeam acolo și vreun Johnnie Walker. Nu strâmbați din nas vă rog, doar astea se găseau pe atunci în România! Mai erau țigări Kent. Dar pe mine mă interesau cutiile cu bomboane de ciocolată sau cutiuțele acelea mici cu bobițe negre cu gust de pește - de fiecare dată le mâncam pe loc. Dar uite că de data asta nu era nici ciocolată și nici icre.

Închideam frumos barul și plecam înspre debara. Ușa de la debara se deschidea din bucătărie. Pe atunci puteam intra cu totul în acea cămăruță și începeam să mă uit mai detaliat. Dacă te luai după aparențe, acolo nu erau decât chestii banale. Adică toată lungimea peretelui din spate era ocupată de niște rafturi de metal instalate de taică-meu. Pe ele erau toate tigăile și oalele familiei. Mai jos era vreun sac de cartofi și unul de ceapă. Damigene goale. Mai sus, borcane cu tot felul de conserve de murături, varză, ardei, bulion. Și mai sus erau câteodată borcane cu magiun sau cu dulceață. Dar de data asta nu mai rămăseseră decât borcanele goale.

M-am întors în bucătărie ca să iau un scaun. Am pus scaunul în debara, m-am urcat pe el și uite așa am descoperit că, de fapt, nu toate borcanele erau goale! Unul avea în el stafide!! L-am înhățat, m-am dat jos cu el. Să nu credeți că borcanul acela de 820g ar fi fost plin cu stafide! Nici vorbă. Reușise maică-mea să pună deoparte așa, cam jumătate de borcan, poate mai puțin. Dar credeți că eu mă gândeam la asta pe atunci?

Am băgat mâna-n borcan până la cot și duse-au fost stafidele pe gâtlej în clipita următoare. Erau cele mai bune stafide! Sau așa au rămas ele în memoria mea, că altminteri sunt sigur că nu erau decât niște stafide amărâte care reușeau printr-o minune să treacă granița în România Socialistă cea care-și plătea integral datoria externă prin metoda înfometării noastre.

Și uite așa, cozonacul nostru din acea primăvară iarăși nu a mai avut stafide în el. Dar lasă, găsise mama în loc o cutie cu rahat și o alta cu cacao - care mie nu-mi plăcea și care scăpase ca prin minune din mâinile lui frate-miu.

Mirosea frumos în sufragerie. Caloriferele erau călduțe, pe geam se vedea zăpada ce-mi anunța vacanța de iarnă. Peste masă și televizor, care era cu spatele la fereastră, se întindea perdeaua proaspăt spălată de mama. Umplea camera cu mirosul ei de proaspăt. Stăteam pe canapea și savuram mirosul.

“Hai Vali, vino să ții de perdea!” mă-ndeamnă taică-meu să-l ajut.

Se urcase pe un taburet și se apucase să prindă perdeaua în cârligele de la galerie. Mai lua o lungime de perdea, se oprea un pic s-o potrivească acolo unde trebuia îndoită, gânditor și serios. Apoi o agăța în următorul cârlig.

Am apucat cu grijă perdeaua și am trecut-o peste televizor fără să dau pe jos cățelul din porțelan cu botul lat. Pentru curioși, acel cățel poate fi văzut și astăzi la Muzeul Consumatorului Comunist, de la Scârț. E pus și acolo tot în sufragerie, cam tot pe la televizor.

Îl sorbeam din priviri pe taică-meu, gândindu-mă că e mare chestie să poți să potrivești din ochi cât trebuie să lași de la un cârlig la altul sau să știi imediat cât de lată trebuie să fie banda unde perdeaua este pusă în trei, de unde se agață cu cârligul.

Încet încet bucata mea de perdea s-a scurtat și uite că s-a terminat perdeaua.

“Mimi, hai să vezi perdeaua!” strigă taică-meu.

Vine maică-mea din bucătărie, unde era pe cale să umple o oală cu sarmale. Mâinile ei noduroase erau unsuroase, cu urme de umplutură de sarmale. Mirosea a varză murată când s-a oprit în pragul ușii de la sufragerie. Se uită spre perdea și începe:

“Nu-i bine. Vezi că pe la mijloc cârligele-s mai departe unele de altele decât în partea aia” și arată cu mâna spre partea stângă, acolo unde taică-meu făcuse ultimele bucle.

Taică-meu oftează, mai trage o dușcă din cana cu vin de la țară, se urcă pe scaun și dă jos perdeaua.

“Ține, Vali” îmi zice, dar eu îl ajutam deja.

Și o ia de la capăt. Prima buclă n-o dăduse jos. A luat o bucată de perdea, apoi încă un pic, o pune în trei, măsurând-o grav din ochi. Mai trage un ochi la câtă perdea mai rămâne. Eu, tot așa, nu-l scăpam din ochi. Încet-încet se apropie de sfârșit iar când a terminat o strigă iar pe mama.

“Iar nu-i bine! Acuma sunt prea lăbărțate cele din partea aia” și arată cu mâna iarăși pe partea stângă, acolo unde terminase taică-meu ultimele bucle.

Și uite așa, a dat taică-meu încă o dată perdeaua jos. Nu mai ofta ci zicea printre dinți “‘tui lamba mă-sii de perdea”. Fața începuse să i se facă roșie ca sfecla. Era plin de draci. Mai rămâneau de pus și perdelele din camere.

Deodată îmi pică fisa! Problema lui semăna foarte tare cu problemele mele de la școală. Ia să vedem: “avem o perdea de X metri, care trebuie atârnată de N cârlige, pe o galerie cu lungimea L. La ce distanță trebuiesc plasate cârligele? Cum trebuie îndoită perdeaua astfel încât să iasă bucle uniforme sub fiecare cârlig?”. Am luat o foaie de hârtie, am făcut o schiță. M-am dus în camera părinților, am măsurat galeria, am măsurat perdeaua care aștepta acolo pe masă, am numărat cârligele. Taică-meu venise deja și mă observa, cu mare scepticism. Eu aveam vreo 11-12 ani, cum era să-l învăț eu să pună perdelele!?

După ce-am făcut calculele, l-am rugat să mă ajute el pe mine. Eram cu rigla în mână. Măsuram pasul perdelei, apoi bucata care trebuia pusă în trei. Taică-meu ricana de fiecare dată când mă vedea măsurând. Dar mă lăsa totuși să fac.

Perdeaua era pusă bine, bineînțeles. Verificasem formulele de 3 ori ca sa fiu sigur, că doar știam asta deja: știința a progresat grație contribuției celor mai comozi. Iar eu n-aveam niciun chef s-o iau de la capăt cu pusul perdelei.

Mama a fost chemată și a validat și ea.

Și iată cum am învățat eu să aplic teoria în practică pentru prima dată.

Dar ce credeți? A căutat el să vadă cum am făcut? Să înțeleagă formula sau metoda? Bineînțeles că NU! Nu mai intru-n detalii cu analiza pe tema asta. A preferat să continue să se chinuie cu metoda lui stângace, care-l umplea de draci. Pot doar să trag o concluzie, pe care-am tot văzut-o repetată la noi, românii.

Noi, românii, ne permitem luxul să ne educăm copiii la cele mai bune școli, să-i batem la cap să scoată cele mai bune rezultate, iar apoi le ignorăm sfaturile! Când vin să ne pună întrebările care trebuie, nu-i luăm în seamă. Când vin să ne arate metode menite să ne ușureze viața, noi le amintim cum ne-am chinuit noi pe vremea noastră și că ei nu sunt decât niște nepricepuți buni doar la teorie.

Și după ce-am fost și eu plecat prin alte țări din cauza, între altele, acestei mentalități, pot să vă spun că în alte părți chiar nu este așa! Acolo ei nu confundă respectarea tradițiilor cu împiedicarea spiritului de inovație. Și de asta “la ei e mai bine”. De asta la ei există trenuri care rulează cu 300 km/h pe lângă castele vechi de 1000 de ani!

În acea dimineață ne-am ridicat din paturi în zori, ca să ne pregătim de o drumeție mai lungă. Urma să cutreierăm o cărare din Bucegi, dinspre Bran, până sus pe Culmea Țigănești.

Era încă frig, soarele nu se ridicase încă bine și terasa pensiunii era în penumbra dimineții. Stăteam afară, așa cum se cuvine în această perioadă de pandemie și așteptam cafeaua de dimineață instalat comod la una din mesele mari și rotunde împreună cu prietenii mei.

Vorbeam veseli despre ce urma să facem peste zi, despre peisajele minunate cu care ne va desfăta natura.

În fața mea, pe partea cealaltă a terasei, admiram în timp ce vorbeam o altă minune a naturii - un urs împăiat.

Observarea naturii nu contenește să mă minuneze, de câte ori am ocazia să o fac. Parcursul meu de inginer nu mă împiedică să văd că trăim într-un mediu în care viața se exprimă în milioane de feluri diferite. Mare iubitor de fizică, dintotdeauna am căutat să înțeleg fenomenele lumii în care trăim și chiar cele din Univers. De altminteri, sunt încă sub impresia creată de acea carte a lui Neil de Grasse Tyson - Moartea într-o gaură neagră sau alte dileme cosmice.

Acea carte mi-a reamintit sub o formă nouă ceea ce știam deja de o vreme. Toate elementele chimice ce compun natura sunt produsul stelelor. O înlănțuire de miliarde de ani de reacții de fuziune nucleară și de explozii de proporții gigantice, inimaginabile pentru mintea noastră. În acele explozii, substanțele primordiale, elementele chimice de bază, au fost expulzate în Universul rece.

Acolo în jurul nostru, în Univers, natura face un număr incalculabil de încercări. Soarele este doar una dintre stelele Căii Lactee. Mai rămân încă 100 de mii de milioane de stele în Calea Lactee.

Când stăm în noaptea de august și admirăm bolta cerească, acolo unde credem că vedem stele, sunt de fapt galaxii. Câte 100 de mii de milioane de stele în aproape fiecare punct luminos, care are are mărimea unei “stele”.

Fiecare din acele stele, în funcție de vechimea ei, a expulzat deja multă materie în jurul său. Acea materie se strânge în bulgări, încet-încet. Dacă bulgărele nu este prea mare, atunci devine un obiect ce se învârte în jurul stelei originare. Dacă bulgărele este suficient de mare, atunci posedă o forță de atracție gravitațională suficientă cât să mai atragă și alți bulgări din jur. Unii din acei bulgări au apă, alții nu fac decât să aducă altă materie.

Forța gravitațională a planetei face ca miezul său să fie din ce în ce mai comprimat. Bulgării noi pe care planeta îi atrage nu fac decât să-i crească masa și deci și forța gravitațională. Așa ajunge miezul să se încălzească foarte tare, pentru că substanțele radioactive sunt aduse aproape de pragul reacției în lanț.

Miezul încălzit al planetei începe să se topească. Este plin de metale precum fierul. Cum planeta se învârte în jurul axului ei, iată că magma aceea topită din centru creează și ea un curent de convecție. Așa planeta capătă un câmp magnetic.

Nu toate planetele au șansa să ajungă să aibă un câmp magnetic. De fapt, cele mai multe nu au un câmp magnetic. Dar să ne reamintim. În Univers există un număr incalculabil de mare de stele. Fiecare stea poate avea și zeci de planete în jurul său. O mică parte din ele au un câmp magnetic propriu. Acea mică parte dintr-un număr incalculabil de mare rămâne tot un număr incalculabil de mare de planete cu câmp magnetic.

Cum spuneam, planetele sunt suficient de mari ca să atragă spre ele ceilalți bulgări de materie mai mici care s-au format la explozia vechii stele. Vechea stea a lăsat locul uneia diferite, pentru că acuma în sânul ei se produce o reacție de fuziune între componente mai grele. Activitatea frenetică a stelei o face să piardă tone de particule în fiecare secundă și pe fiecare metru pătrat al ei. La noi acest fenomen se cheamă vânt solar. Dar cel mai fascinat este că produce lumină. Multă lumină otrăvită, pentru că este compusă dintr-o mare cantitate de radiații ultraviolete. Aceste radiații combinate cu vântul solar au acțiune mortală pe moleculele mai complexe care s-ar fi putut forma pe planetă. Lumina ultravioletă rupe în fărâme microscopice orice combinație mai îndrăzneață de molecule. Dar asta nu se întâmplă pe planetele care au câmp magnetic.

Câmpul magnetic nu este suficient însă pentru a proteja planeta de radiațiile ultraviolete. Deci multe din planetele cu câmp magnetic sunt sterilizate în permanență de steaua în jurul cărora evoluează.

Acele din planete care au reușit să atragă o diversitate suficientă de bulgări, dar care au mai trecut și printr-un nor de gaz, au reușit să captureze suficient din acesta ca sa obțină o atmosferă în jurul ei.

Materia cea mai întâlnită în norii de gaz este hidrogenul, apoi oxigenul. Hidrogenul este prea ușor să fie captat de planetă, dar oxigenul este suficient de greu să fie atras și menținut în jurul planetei. Deci să nu fii surprins că majoritatea planetelor cu atmosferă posedă oxigen. Dacă stratul de oxigen este suficient de gros, partea lui dinspre Univers primește radiațiile ultraviolete de la steaua învecinată și le absoarbe, transformându-se în ozon.

Curajoșii cititori care m-au urmărit până aici primesc acum un mic premiu. Pentru că iată, am ajuns în punctul în care avem o planetă capabilă să protejeze formațiunile moleculare mai complexe. Ca să n-o mai lungesc mult, aceste planete pot găzdui viața. Ultravioletele sunt ținute departe de suprafața ei și chimia elementelor își poate face de cap în voia ei. Dar asta nu este tot ce ne trebuie.

Aceste planete, capabile să protejeze viața, sunt o mică parte dintr-un număr incalculabil de planete ce se formează în jurul unui număr incalculabil de stele. Deci, îndrăznesc să cred că de fapt acest fel de planetă nu este chiar așa de rar pe cât am putea crede. Doar că nu toate au apă.

Apa este un alt element destul de răspândit în Univers. Se obține ușor prin compunerea celor mai răspândite elemente, care sunt hidrogenul și oxigenul. Cometele sunt bulgări mari de apă înghețată iar la începuturile formării unui sistem solar, aceste comete vin să bombardeze insistent toate planetele mai mari. Deci majoritatea planetelor, fie ele că aveau câmp magnetic sau nu, au primit apă. Atunci cum se face că sunt doar niște lumi sterpe și aride?

Condiția cea mai greu de îndeplinit pentru o planetă este să se găsească la o distanță de Soare suficient de mare încât să nu-i fiarbă apa, dar suficient de aproape încât să nu-i înghețe apa. Iar dacă apa poate să rămână în permanență în stare lichidă pe suprafața ei, atunci pe acea planetă apare viața.

Haidem să rezumăm un pic ce condiții ar trebui să se îndeplinească pentru ca viața să poată apărea pe o planetă. Ea trebuie:

• să fie suficient de mare încât să posede un miez fierbinte care să producă un câmp magnetic
• să fi atras o atmosferă încărcată cu oxigen
• să fi atras o cantitate suficient de mare de apă
• să se fi format la o distanță potrivită față de Soarele său, astfel încât apa să rămână în stare lichidă la suprafața ei, fără să fiarbă

O dată ce avem acest fel de planetă începe nebunia combinațiilor chimice de natură organică. Poate ați văzut filmul Avatar și cum viața evolua pe acea planetă în mod exuberant. La fel este și pe planeta noastră.

Combinațiile chimice sunt posibile pentru că apa este unul dintre cele mai misterioase substanțe. Simplitatea ei ascunde o mare complexitate de comportament. Apa poate să înghețe și atunci este mai voluminoasă. Sub influența căldurii Soarelui, apa se poate evapora încet în atmosferă și apoi formează norii. Norii opresc căldura Soarelui și atunci apar sub ei fenomenele meteorologice, printre care numărăm și fulgerele. Aceste fulgere sunt responsabile pentru crearea primelor substanțe capabile să producă viață.

În lumea vieții, compușii chimici se combină între ei și formează construcții care reușesc să se auto-reproducă. De exemplu, o sămânță de avocado, sprijinită pe suprafața unui pahar cu apă. Sau o sămânță de stejar pusă în pământ. Din ele cresc mlădițe de culoare frumoasă înspre lumină, ghidate de forța gravitațională a planetei.

De-a lungul milioanelor de ani de când planeta s-a format, nebunia aceasta a produs apariția treptată a unor forme de viață din ce în ce mai complexe. Toate formele de viață sunt într-o competiție permanentă pentru spațiu și pentru a avea acces la părticica lor de energie. Ele trăiesc împreună de milioane de ani și încet-încet au reușit să găsească un echilibru. Acest echilibru este în permanentă ajustare. Iar parte din acest echilibru implică și faptul că unele forme de viață au acceptat să fie folosite ca și hrană pentru altele.

Există forme de viață care se ocupă cu distrugerea altora. Dar și aceasta se produce tot după logica păstrării unui echilibru. De exemplu, există gândaci care apar doar atunci când copacii au căzut la pământ și trebuiesc descompuși. Ei trebuie descompuși pentru a elibera materia ca sa-i permită să se regăsească într-un copac viu.

Am ajuns și la ursul meu. Culoarea lui era aceeași cu culoarea solului de sub pădurile de conifere. Acea culoare brun închis pe care, dacă ați umblat suficient prin păduri, o cunoașteți și vă este dragă. Cei care l-au împăiat l-au așezat pe labele de dinapoi, într-o postură de atac, cu ghearele scoase și cu dinții la vedere. Labele au o formă ce se continuă perfect cu ghearele. Împreună cu corpul, îmi imaginez cum el pare o întruchipare mișcătoare a solului din pădure. Milioane de ani au trebuit naturii să-i cizeleze corpul și să-i dea putere să reziste atâtor alte forme de viață care-i amenință existența și care l-ar elimina cu drag. Unii dintre aceia suntem chiar noi.

Naturii i-au trebuit milioane de ani ca să ajungă să cizeleze aceste forme de viață printre care ne numărăm și noi. Prin noi, natura a ajuns să se admire pe ea însăși. Nu mă credeți? Recitiți deci ce-am scris până aici!

Natura a ajuns în punctul în care poate să se uite la ea însăși - prin ochii mei - și să constate ce forme de viață cizelate - ca acel urs, sau ca acei jnepeni cu parfum subtil de pe culmile munților - a ajuns să creeze. Frumusețea echilibrului naturii, cu fenomenele ei meteorologice și viața care există până și-n cea mai întunecată grotă mă minunează și mă face să o prețuiesc.

Reîntoarcerea în România pe autostradă. După mica așteptare de rigoare de la punctul de frontieră, îmi ridic cu atenție toate geamurile de la mașină și atac ultima bucată de drum. Am grijă să nu mă tragă curentul! De fapt, nu este asta în cazul meu. Am climatizare în mașină și nu deschid geamurile pe autostradă din motive de siguranță. Dar îmi vine iarăși în cap că imediat ce treci frontiera la noi, te trage curentul!

Curentul de aer, atât de binefăcător pentru alții, sursă de prospețime și garanție împotriva bacteriilor și ale virușilor prin alte părți, este sursa tuturor relelor la români. Să fac inventarul celor pe care le-am auzit deja.

“Nu lăsa copilul descoperit că e curent”

“Eu nu suport să stau la serviciu sub climatizare”

“Nu deschide geamul că mă trage curentul”

“Am un junghi în spate de când am stat în curent”

“Mi s-a umflat măseaua pentru că m-a tras curentul”

“Mă doare capul pentru că m-a tras curentul”

“Mă dor articulațiile de la picioare pentru că am stat în curent toată viața”

Eu vă spun! Conaționalii noștri sunt mari colectori de Radon și de bacterii. Ei de fapt se hrănesc cu Radon. Iar bacteriile nu sunt deloc responsabile de durerile de măsea sau de problemele respiratorii. Nu! De vină este curentul!

În toate casele se strânge un gaz radio-activ, Radonul. Este o emanație naturală din pământ. Nu ai ce-i face. Pământul are miezul cald din cauză că este radio-activ. Trăim pe o planetă radio-activă, dar de fapt nu asta ne face rău. Curentul este sursa tuturor problemelor noastre de sănătate.

Iar dacă stăm în curent, atunci e clar! Chiar dacă sunt treizeci de grade la umbră, stăm cu un pulovăr sau cu un șal pe noi, ca să nu ne tragă curentul! Iar când avem dureri, nu este pentru că am transpirat și că prin asta am contribuit prin a ne ține pielea și mușchii în umezeală, fără să respire. Este doar pentru că ne-a tras curentul!

Multă vreme m-am întrebat unde o fi sursa obsesiei naționale pentru curentul de aer, sau mai bine zis pentru evitarea curentului de aer. Când am văzut că alte nații n-au nicio treabă cu asta, curiozitatea mea a crescut și mai abitir. Oricât căutam, tot nu mi-am dat seama de la ce-ar putea veni. Asta până-ntr-o zi în care “mi-a picat fisa” și cred c-am înțeles. Iar concluzia mă sperie un pic, dar nu pentru că o să mă tragă curentul până la urmă. Ci pentru că ține de încetineala cu care subconștientul popular pare să evolueze

Eram cu gașca de biciclete de munte prin județul Hunedoara. A propos, dacă aveți ocazia, mergeți cu bicicleta prin acel județ, este cel mai potrivit pentru bicicletă, dar și cel mai frumos. Dar nu despre asta este vorba aici.

Deci, eram cu gașca pe la Boșorod. De acolo, Claudiu a venit entuziasmat c-am bătut atâta drum de la Timișoara ca să-i vizităm că ne-a poftit într-o mică tură pe la Peștera Cioclovina. Ne strânseserăm pentru a face o tură a doua zi pe la Fundătura Ponorului, iar acuma după-masă aveam câteva ore de omorât înainte de a face marele tur de mâine.

Am ajuns la podețul de peste râu, în aval de Peșteră, ne-am ascuns bicicletele prin vegetație și-am luat-o la picior în sus pe râu. Am urcat cascada și am ajuns la peșteră. Impresionantă. Un hău înalt de câțiva metri se deschidea în coasta muntelui, la adăpostul pădurii dese. Din hău iese frumusețe de râu mare și cu debit sănătos.

“De unde vine apa asta? E izvor în peșteră?”

“Nu, mai sus este un platou, unde curge râul. Apoi intră-ntr-o gaură, trece pe sub pământ și iese pe aici” ne zice Claudiu.

Aha! Deci aici este un relief carstic, cu peșteri în care intră râul pe sus și apoi iese câțiva kilometri mai departe și mai jos. Foarte interesant!

A doua zi, aceeași poveste: am văzut cum râul Ponor dispare într-o peșteră și am aflat că iese mult mai departe din altă peșteră în zona Ohaba și Federi.

O dată acasă, m-am documentat. Am descoperit că acele peșteri asigură ca toate peșterile un climat constant, cu o temperatură de douăsprezece-paisprezece grade constante în tot timpul anului. Iar aceste peșteri au fost locuite!

Hai să ne imaginăm un pic cum era pe acele vremuri. Noi, oamenii, eram foarte vulnerabili. Mai suntem noi și azi, dar pe atunci nu aveam unelte, materiale de construcții, drumuri, mașini, curent electric, încălzire și toate lucrurile acestea pe care azi nici nu le mai băgăm în seamă și pe care credem că le merităm pentru că le-am avut dintotdeauna. Nu, pe atunci aveam doar o bucată de piele, dacă ne pricepeam să omorâm vreun urs. Și niciun adăpost!

Strămoșii noștri de fapt se ascundeau în peșteri. Dacă scoteau capul de acolo, îi mânca ursul. Sau râsul. Sau lupul. Sau cine mai știe ce lighioane. Era clar mai sigur să te ascunzi în peșteră.

Ieșeau din peșteră doar bărbații, când îi împingea foamea din spate și țipetele femeilor și ale copiilor înfometați. Plecau cu zilele să caute de mâncare și nu aveau mașină, nici căruță, nici roabă. Trebuiau să care în spate tot. Dar să ne întoarcem la peșteră.

Cei ce stăteau în peșteră, cu precădere femeile și copiii, trăiau într-un climat de umiditate 100% și temperatură cât de cât suportabilă. Nu era nici prea frig dar nici prea cald. În schimb, era curent! Da, intrarea peșterii se găsește în amonte iar ieșirea în aval. Diferența de nivel este de câteva sute de metri. Diferența naturală de temperatură și presiune între cele două capete face ca în peșteră să existe un flux constant de aer.

Când stai într-un loc cu umiditate de sută la sută și aer rece, este clar că ai nevoie de calorii, pentru că efectul de răcire este accentuat de mișcarea aerului. Dar nu prea aveai ce mânca, pentru că nu s-au întors încă bărbații de la vânat. Așa că dacă nu aveai vreun loc să stai la adăpost de curentul principal din peșteră, ei bine, consumai rezerva de calorii.

La femei, eu sunt sigur că acesta este motivul principal pentru care au țesuturi adipoase mai dezvoltate. Le permitea să se protejeze și să-și mențină temperatura corporală. Dacă slăbeau, gata era cu ele! Iar copiii rămâneau fără subzistență. Deci nu era o opțiune. Trebuia să păstrezi toate caloriile și să nu le pierzi stând în curentul umed de aer.

Cei ce au avut nefericita ocazie de a se îngrășa, apoi au revenit la bucuria de a fi mai subțirei, pot confirma: de când au slăbit le este mai rece iarna. Dar nu mai mor de cald vara! Așa era și pe atunci cu necesitatea țesutului adipos care ne proteja de curentul de aer rece și umed din peșteră.

Dar asta a fost acum treizeci de mii de ani cel puțin! Acolo au locuit strămoșii de la care am moștenit subconștientul. De acolo ne vine frica pentru curent!

Între timp, ne-am mutat cu toții în case de pământ și de piatră. Sau chiar din lemn. Aerul nu mai este saturat de umiditate și a devenit ușor de respirat. Avem haine de lână, sau haine tehnice de sport. Avem tot confortul care ne permite să nu ne mai trebuiască acel strat adipos. Dar de curent, tot ne mai temem, din instinct. Uite de unde ne vine acel instinct. De acum de mai bine de 30 000 de ani!

Haideți să ținem minte asta când o să ne întrebăm de ce unele lucruri se schimbă așa de greu pe la noi. Și nu mă luați cu “timpul s-a oprit la sat” că mă speriați și mai tare!

Anul trecut, cam tot pe vremea asta, pe 12/06, scriam că sâmbata trecută de atunci a venit vara.

Ei bine, și anul acesta vara a venit tot într-o sâmbătă, cea trecută. M-am uitat în calendar. Este vorba de același weekend de iunie.

Cerul era gri, cu nori mohorâți. Venise toamna la Șivița. Vântul rece împingea burnița pe fețele noastre, peste copacii desfrunziți și peste tarlalele de pământ dezgolite. A murit bunica dinspre mama și ne-am strâns cu toții care dincotro. Pe vremea aceea lucram deja la Constanța.

Am mers în camera de oaspeți din casa lui nenea Neculai, unchiul meu. Acolo era sicriul cu bunica. Era întinsă, dreaptă și senină. Pe bunica nu am văzut-o niciodată dreaptă. Era întotdeauna aplecată înainte, apăsată pe toiag, cu capul ridicat ca să se uite înainte. Acum că murise, încordarea vieții a părăsit-o și așa am văzut-o și eu dreaptă.

În jurul sicriului mai erau unchi, mătușe și vecine, venite s-o privegheze pe ultimul drum, și s-o bocească.

Admiram chipul senin al bunicii în sicriu. Era ultima imagine a bunătății ei. Așa a fost bunica dintotdeauna.

Unchii mei, copiii ei, s-au strâns împreună în bucătărie și stăteau la o cană de vin. Beam și vorbeam cu ei. Eu eram tânăr inginer, la Constanța. Era perioada în care ei începuseră să mă vadă cu alți ochi. Nu mai eram copilul care mergea în vacanța de vară, venind de la București la Șivița. Acuma eram un tânăr care începea să pară să nu mai fie din lumea lor. Dar era înmormântarea bunicii și eram cu toții uniți.

Trebuia pregătită groapa. Casa bunicii era în partea de jos a satului. Cimitirul din vale era de fapt mai sus, pe coasta dealului. Ploaia se oprise și lăsase pământul reavăn și lipicios. Mergeam cu unchii spre cimitir, pe drumurile neasfaltate din sat. Pe drum treceam prin fața caselor cunoscuților și comentau despre ei. Motiv pentru care n-am înțeles nimic despre ce vorbeau, pentru că în afară de ei nu mai cunoșteam pe nimeni din sat.

Era prima dată când vedeam mormântul bunicului. Nimeni niciodată nu mă dusese acolo. Și după cum arăta mormântul, mă gândesc că arareori se mai ducea cineva la acel mormânt. Nu era de mirare, bunicul a murit prin 1942. Acuma eram în 1992. Bunica a trăit deci mai mult timp văduvă decât măritată. Este mare păcat că a trebuit să fie așa. Ce păcat că mentalitățile de pe la noi nu i-au permis să-și refacă viața și să se bucure și ea de dragoste. Tot ce a avut au fost fărâmele pe care le putea lua de pe la copiii ei și de la noi, nepoții, atunci când mai treceam pe la ea.

Nenea Neculai - fiul cel mai mic, care își făcuse casa la bunica în curte - a luat primul lopata și a început să sape. Nenea Vasile și Nenea Lache i-au luat urma. Le-am propus să-i ajut, dar mi-au zis că asta este treaba lor, de fii. Nenea Lache era cel mai în vârstă, apoi venea Nenea Vasile și Nenea Neculai.

Săpau pe rând și, ca să-și învingă tristețea, încercau să vorbească cât mai mult, mai ales să glumească. Eu eram ochi și urechi acolo cu ei. Pentru mine era prima înmormântare din familie și totul era nou. Ei erau așa de mobilizați și călduroși. Mai călduroși parcă decât de obicei, când erau ocupați cu treburile zilnice. Nu că ar fi fost de obicei oameni ursuzi, dar acuma era o ambianță de sărbătoare care-mi părea un pic mai specială. Luam aminte la ambianța de solidaritate masculină. Ei o pierduseră pe mama lor, eu pe bunica. Ceilalți verișori nu veniseră la cimitir. Eram singurul nepot cu ei, din ce îmi amintesc. Luam aminte la modul lor de operare.

Groapa se adâncea încet-încet, pe măsură ce fiecare din ei trecea la lopată.

“De când n-ai mai săpat tu așa, măi Neculai?” îl întreabă unul din ei pe Nenea Neculai, care era din nou cu lopata în groapa de aproape jumătate de metru.

“Auzi Lachi, nici nu mai știu!” apoi continuă să mai dea două lopeți “Știți ci? Când am aflat că o să primim înapoi zăci hectari mă dureau deja șalili!” zise el uitându-se în sus la noi cu un aer hâtru. Am început toți să râdem cu gura până la urechi. Ceilalți au întărit “da, șî pi mini! mă dor deja șalili când aflu asta!”

Au început să vorbească despre tarlalele pe care trebuiau să le primească înapoi. Nu mai erau siguri că știu pe unde sunt. Unde mai pui, zic eu, că Iliescu nici n-avea de gând să le de la vreunul titlul de proprietate! Era vorba despre proprietatea lor moștenită din moși strămoși.

Mi-am amintit cum povestea mama vremurile colectivizării. Bunica avea o vacă. Au venit, i-au luat-o și au dus-o la colectiv. Apoi bunica trecea în fiecare zi pe lângă ferma colectivă, se oprea la gard și se uita la vaca ei cu tristețe. “Uiti juninca mea…” îi arăta mamei mele, care atunci era adolescentă.

Uitasem de frig și de ploaia măruntă cu toate bancurile și poveștile lor. Sticla de vin circula din când în când, că li se făcea oamenilor sete dând atâta la lopată.

“Hopa!” face nenea Neculai. Iarăși era el la rând la lopată. A mai scormonit un pic, nu vedeam ce face, că era cu spatele. Se întoarce spre noi ținând în mână un os zdravăn. “Măi, dar ci oasi avea răposatu!”

S-a lăsat un scurt moment de tăcere. Ne uitam cu toții interziși la femurul acela care începuse să devină maroniu acolo în pământ. Sicriul putrezise demult și acuma femurul începuse și el să se facă una cu pământul. “Băi, dar ci zdrahon era omul!” se mira Nenea Neculai cu ochii încețoșați de emoție. Noi continuam să ne uităm fascinați la acel os. Eu cel puțin îmi pierdusem graiul. Apoi am început toți să râdem, să fim voioși. Nu era nevoie să săpăm mai mult, sau mă rog, să sape ei mai mult.

L-au apucat de mână pe Nenea Neculai, l-au tras afară din groapă și am pornit înapoi spre casa lui și a bunicii. Aveam pașii ușori și glumele cu osemintele bunicului au răsunat pe ulițe. Viii erau cu viii.