Cântarea României

Unde se vede cum americanii ne-au dat clasă la Cântarea României pe vremea lui Ceaușescu

În acea zi de primăvară din 1982 sau 1983, nu mai știu precis anul, eram într-o clasă la liceu și cântam cu colegii din cor.

Fata de păstor odată oile păștea
Iarbă grasă, flori frumoase, cu drag culegea
Cucul sus pe-o rămurea tare frumos glăsuia
Cu-cu-cucucu-Cu-Cu-cucu cucul tot cânta
(bis)

N-o scăpam din ochi pe frumoasa profesoară de muzică pe care ne-o trimiseseră de la Conservator. Mă delectam privindu-i cosițele lungi, de culoarea grâului, ce-i curgeau pe umeri. Plecau din creștetul capului unde îi încadrau fruntea înaltă și senină. O priveam în ochii ei albaștri, ca cerul în luna aprilie. Zâmbetul ei era umbrit de îngrijorarea responsabilității pe care o avea.

“Ne-au trimis-o de la conservator pentru că la fiecare patru ani este schimbul acela cultural cu americanii” îmi explica un coleg. “O româncă de-a noastră s-a măritat cu un american. Au făcut o nuntă tradițională acolo. Lui i-a plăcut așa de tare încât a decis să organizeze un schimb cultural la fiecare patru ani. O dată merge o trupă de cântece populare de la noi, cealaltă dată vine o trupă de country de la ei încoace”. Anul acela era rândul când veneau ei încoace și trebuia sa-i primim cum se cuvine.

Stăteam și mă gândeam la toate noutățile acestea, pe care nu le înțelegeam bine. Deci, mai întâi, o româncă s-a măritat cu un american. Dar atunci era vremea în care nimeni nu putea să iasă din țară nici măcar până în Bulgaria. Nu avea mai nimeni pașaport. Era foarte greu de obținut.

Noțiunea de sponsorizare nu o cunoșteam absolut deloc. Mi se părea foarte ireală situația în care o singură persoană ar fi putut să organizeze o activitate care să pună în mișcare atâta lume, și asta fără să-i oblige. Unde mai pui că ar fi implicat și la avea a face cu serviciile de securitate de la noi. Semăna cu ce ni se spunea nouă că ar făcea capitaliștii, care în ochii noștri, erau întotdeauna moralmente putrezi.

Nouă ni se spunea că eram superiori, că eram în linie cu progresul natural. Adică, fusese mai întâi Evul Mediu, cu nobilimea și cu regii. Apoi a venit industrializarea și capitalismul. Iar acum trăiam epoca nouă, comunismul. Cu toate acestea, profesoara era îngrijorată. Dar mai mult, ea nu era profesoară la noi în liceul Nicolae Bălcescu - așa se chema Sfântul Sava pe vremea comuniștilor. Ea fusese detașată pentru că era la Conservator și deci se considera că profesorii noștri de muzică nu ar fi fost la înălțime, nu ar fi fost suficient de buni.

“Păi și de ce au trimis o profesoară de la Conservator?” întreb eu.

“Așa au decis pe linie de partid, să vină cineva de meserie ca să facem impresie bună. Ea se ocupă de cor, și Rebengiuc de trupa de teatru”.

“Aha, am înțeles. Și cum au constituit corul, că n-am înțeles. Cum am ajuns eu aici?” am întrebat nedumerit, că repetițiile nu se făceau cu clasa mea, ci cu o trupă constituită ad-hoc.

“Păi tu ai deja trupa aceea de rock, știm toți că știi să cânți la chitară, și deci au considerat că poți face parte din cor”.

Mda, deci decizii de tip PCR. Eu aveam chitară și trupă de rock, deci trebuia să am și voce. Problema este că eu nu am voce, și că îmi place să cânt doar la chitară și nu cu vocea. Era un continuu subiect de nedumerire la prieteni, care întotdeauna mă acuzau că am început să cânt la chitară ca să cânt folk și ca sa am succes la fete. De fapt, eu vroiam să cânt heavy metal, ca și Judas Priet sau Iron Maiden, cu trupa mea, iar cântecul cu care venise frumoasa profesoară mă scotea din sărite.

“Pot să-mi aduc chitara și să acompaniez corul?” o întreb la o repetiție pe blondă.

“Nu este nevoie, Valentin”

M-a lăsat frustrat și cam pornit pe ea. O tot dădea înainte cu cântecul acela stupid. Ia să vedem: fata de păstor în niciun caz nu merge să pască ea oile. La oierit nu merg decât bărbații, sus în vârf de munte, și n-o să intru în detalii cu ce fel de viață au ei acolo. Apoi, în timp ce fata se ocupă de chestia asta, la ce bun să culeagă iarba grasă? Florile mai înțeleg de ce, dar iarba la ce bun fraților. Apoi, dacă se auzea cucul, atunci nu mai era sus la munte, ci mai degrabă în vreo luncă de câmpie. Nimeni nu ține oile la câmpie peste vară! Trăgeam concluzia că textul acela era altă creație a vreunui idiot de intelectual idealist care n-a ieșit în viața lui din București, care n-a pus vreodată mâna pe vreo oaie, și care făcea parte din gașca aceea care tot insistă că “românul este frate cu codrul” și alte tâmpenii din acelea menite să ne mențină în Evul Mediu.

Chestia era serioasă, mai ales că mișcarea era sincronizată cu acel festival numit “Cântarea României”. Sau parcă așa îmi amintesc. Altminteri nu văd cum ar fi putut să aibă loc un schimb cultural cu americanii altfel decât prin tentative de a ne arăta superioritatea comunistă.

===

A venit ziua spectacolului. Aveam instrucțiuni să ne ferchezuim și să venim îmbrăcați în uniforme. Era primăvară și puteam să vin îmbrăcat doar cu uniforma. Cum era duminică, nu era nevoie de ghiozdan. Am ajuns în curtea liceului. Sub tunelul ce trecea în curtea interioară pe sub sala de spectacole era parcat un TIR imens - bine, sunt de acord, toate tirurile au dimensiune standard, dar acela mi-a părut mie imens. Am abordat intrarea ce pleca direct de acolo și urca în culise. Sus, am dat peste frumoasa cu cosițe blonde îmbufnată.

“Valentin, unde ți-este chitara?!”

“Mi-ați spus să vin fără chitară!”

“Mergi imediat acasă și adu chitara!”

Chestia este că eu stăteam pe la Drumul Găzarului, și că până acolo făceam o oră dus și o oră întors. Nu m-am opus totuși mai mult, și am plecat acasă ca să aduc chitara. Am trecut prin parcul Cișmigiu până-n față la liceul Gheorghe Lazăr unde era stația tramvaiului 12. Pe acea vreme 12 mergea pe Splaiul Unirii, apoi cotea către dealul Filaret, ieșea la Cuțitul de Argint, trecea prin Piața Pieptănari, apoi mergea pe Șoseaua Giurgiului. De la Drumul Găzarului, unde coboram, mai mergeam cam 10 minute printre blocuri. Am luat chitara și am făcut drumul înapoi.

Două ore mai târziu spectacolul americanilor era în toi.

Pe scenă erau lumini de toată frumusețea. Americanii aduseseră un set complet de reflectoare și jocuri de lumini programabile. La picioarele muzicienilor aveau monitoare de scenă. Ochii mi-au fost prinși de trei coriste care dansau în fața microfoanelor pe picior. Țineau în mâini tamburine. Erau îmbrăcate în ținutele lejere și sexy de scenă, tipic americane. Erau frumos coafate și machiate pentru spectacol. Mai erau două chitare electrice, o chitară bas și un toboșar. Fumigenele îi învăluiau în culorile reflectoarelor. Toți muzicienii păreau că se simt foarte fain și că făceau exact ce le plăcea lor să facă mai mult. Șeful trupei tocmai îl prezenta pe toboșar:

“Ladies and gentlemen, this is the best drummer in Ohio!” O fi fost sau nu adevărat, americanii sunt cei mai pricepuți în a face spectacole. S-a lansat toboșarul într-un solo de toată frumusețea.

“Când o să cântăm noi?” întreb eu.

“Au hotărât că n-o să mai cântăm!”

“Păi și repetițiile noastre, noi nu mai cântăm deloc?”

“Vali, vezi și tu ce spectacol fac ăștia. Noi nu putem intra cu corul nostru după un asemene spectacol! Profesoara a spus că mai degrabă o să ne facem de râs”

Deci, bine că m-am dus două ore să-mi aduc chitara! Din cauza profei nici nu am putut vedea mare lucru din spectacol. După solo-ul bateristului spectacolul s-a terminat.

Ne-am răspândit pe la casele noastre cam dezumflați. Am mai vorbit despre asta cu colegii, dar cam cu grijă și cam cu frică. Nu trebuia să se știe că cei din putreziciunea capitalistă au făcut un show de toată frumusețea în liceul Nicolae Bălcescu, în fața copiilor de cadre din CC al PCR și alți ștabi de genul acela. Nu trebuia să se știe că-n alte părți ale lumii oamenii se bucurau de viață, erau veseli și fericiți. Nu trebuia să ne dăm seama că pentru a face un asemenea show au putut chiar să trimită un container cu echipamente din Ohio până dincolo de Atlantic și de Cortina de Fier, în România lui Ceaușescu.

Acela a fost ultimul spectacol al americanilor și nici nu s-a mai pus problema ca acel program să fie continuat în anii următori. Dar a venit Decembrie 1989 și de atunci avem și noi spectacole faine, cu artiști pasionați ce cântă din inimă și nu din “patriotism”, care-și doresc să ne simțim bine la spectacolele lor și nu pentru că au primit directive cu ce să cânte de la vreun cadru de partid incult și agramat.