În Groapa Bunicii

Unde se vede ce au găsit unchii mei în groapa bunicii

Cerul era gri, cu nori mohorâți. Venise toamna la Șivița. Vântul rece împingea burnița pe fețele noastre, peste copacii desfrunziți și peste tarlalele de pământ dezgolite. A murit bunica dinspre mama și ne-am strâns cu toții care dincotro. Pe vremea aceea lucram deja la Constanța.

Am mers în camera de oaspeți din casa lui nenea Neculai, unchiul meu. Acolo era sicriul cu bunica. Era întinsă, dreaptă și senină. Pe bunica nu am văzut-o niciodată dreaptă. Era întotdeauna aplecată înainte, apăsată pe toiag, cu capul ridicat ca să se uite înainte. Acum că murise, încordarea vieții a părăsit-o și așa am văzut-o și eu dreaptă.

În jurul sicriului mai erau unchi, mătușe și vecine, venite s-o privegheze pe ultimul drum, și s-o bocească.

Admiram chipul senin al bunicii în sicriu. Era ultima imagine a bunătății ei. Așa a fost bunica dintotdeauna.

Unchii mei, copiii ei, s-au strâns împreună în bucătărie și stăteau la o cană de vin. Beam și vorbeam cu ei. Eu eram tânăr inginer, la Constanța. Era perioada în care ei începuseră să mă vadă cu alți ochi. Nu mai eram copilul care mergea în vacanța de vară, venind de la București la Șivița. Acuma eram un tânăr care începea să pară să nu mai fie din lumea lor. Dar era înmormântarea bunicii și eram cu toții uniți.

Trebuia pregătită groapa. Casa bunicii era în partea de jos a satului. Cimitirul din vale era de fapt mai sus, pe coasta dealului. Ploaia se oprise și lăsase pământul reavăn și lipicios. Mergeam cu unchii spre cimitir, pe drumurile neasfaltate din sat. Pe drum treceam prin fața caselor cunoscuților și comentau despre ei. Motiv pentru care n-am înțeles nimic despre ce vorbeau, pentru că în afară de ei nu mai cunoșteam pe nimeni din sat.

Era prima dată când vedeam mormântul bunicului. Nimeni niciodată nu mă dusese acolo. Și după cum arăta mormântul, mă gândesc că arareori se mai ducea cineva la acel mormânt. Nu era de mirare, bunicul a murit prin 1942. Acuma eram în 1992. Bunica a trăit deci mai mult timp văduvă decât măritată. Este mare păcat că a trebuit să fie așa. Ce păcat că mentalitățile de pe la noi nu i-au permis să-și refacă viața și să se bucure și ea de dragoste. Tot ce a avut au fost fărâmele pe care le putea lua de pe la copiii ei și de la noi, nepoții, atunci când mai treceam pe la ea.

Nenea Neculai - fiul cel mai mic, care își făcuse casa la bunica în curte - a luat primul lopata și a început să sape. Nenea Vasile și Nenea Lache i-au luat urma. Le-am propus să-i ajut, dar mi-au zis că asta este treaba lor, de fii. Nenea Lache era cel mai în vârstă, apoi venea Nenea Vasile și Nenea Neculai.

Săpau pe rând și, ca să-și învingă tristețea, încercau să vorbească cât mai mult, mai ales să glumească. Eu eram ochi și urechi acolo cu ei. Pentru mine era prima înmormântare din familie și totul era nou. Ei erau așa de mobilizați și călduroși. Mai călduroși parcă decât de obicei, când erau ocupați cu treburile zilnice. Nu că ar fi fost de obicei oameni ursuzi, dar acuma era o ambianță de sărbătoare care-mi părea un pic mai specială. Luam aminte la ambianța de solidaritate masculină. Ei o pierduseră pe mama lor, eu pe bunica. Ceilalți verișori nu veniseră la cimitir. Eram singurul nepot cu ei, din ce îmi amintesc. Luam aminte la modul lor de operare.

Groapa se adâncea încet-încet, pe măsură ce fiecare din ei trecea la lopată.

“De când n-ai mai săpat tu așa, măi Neculai?” îl întreabă unul din ei pe Nenea Neculai, care era din nou cu lopata în groapa de aproape jumătate de metru.

“Auzi Lachi, nici nu mai știu!” apoi continuă să mai dea două lopeți “Știți ci? Când am aflat că o să primim înapoi zăci hectari mă dureau deja șalili!” zise el uitându-se în sus la noi cu un aer hâtru. Am început toți să râdem cu gura până la urechi. Ceilalți au întărit “da, șî pi mini! mă dor deja șalili când aflu asta!”

Au început să vorbească despre tarlalele pe care trebuiau să le primească înapoi. Nu mai erau siguri că știu pe unde sunt. Unde mai pui, zic eu, că Iliescu nici n-avea de gând să le de la vreunul titlul de proprietate! Era vorba despre proprietatea lor moștenită din moși strămoși.

Mi-am amintit cum povestea mama vremurile colectivizării. Bunica avea o vacă. Au venit, i-au luat-o și au dus-o la colectiv. Apoi bunica trecea în fiecare zi pe lângă ferma colectivă, se oprea la gard și se uita la vaca ei cu tristețe. “Uiti juninca mea…” îi arăta mamei mele, care atunci era adolescentă.

Uitasem de frig și de ploaia măruntă cu toate bancurile și poveștile lor. Sticla de vin circula din când în când, că li se făcea oamenilor sete dând atâta la lopată.

“Hopa!” face nenea Neculai. Iarăși era el la rând la lopată. A mai scormonit un pic, nu vedeam ce face, că era cu spatele. Se întoarce spre noi ținând în mână un os zdravăn. “Măi, dar ci oasi avea răposatu!”

S-a lăsat un scurt moment de tăcere. Ne uitam cu toții interziși la femurul acela care începuse să devină maroniu acolo în pământ. Sicriul putrezise demult și acuma femurul începuse și el să se facă una cu pământul. “Băi, dar ci zdrahon era omul!” se mira Nenea Neculai cu ochii încețoșați de emoție. Noi continuam să ne uităm fascinați la acel os. Eu cel puțin îmi pierdusem graiul. Apoi am început toți să râdem, să fim voioși. Nu era nevoie să săpăm mai mult, sau mă rog, să sape ei mai mult.

L-au apucat de mână pe Nenea Neculai, l-au tras afară din groapă și am pornit înapoi spre casa lui și a bunicii. Aveam pașii ușori și glumele cu osemintele bunicului au răsunat pe ulițe. Viii erau cu viii.