Gândurile mele când merg cu avionul
Agitația, forfoteala, claxoanele de mașini, anunțurile din sală, mutrele plictisite ale călătorilor ce așteaptă la check-in sunt de acum în urmă. Zgomotul tăvilor de la controlul de securitate devine și el un zgomot de fond. Presiunea plecării se transformă în liniștea așteptării din zona securizată a aeroportului. Zborul o să plece cam într-o oră.
Scot laptopul, mai scriu ceva, mai citesc ceva și uite că se anunță îmbarcarea. O dată îmbarcarea făcută, mă instalez confortabil pe locul meu de la fereastră - îmi iau loc întotdeauna la fereastră. Vreau să savurez fiecare moment al decolării și apoi al zborului.
Mii de ani oamenii și-au dorit să zboare. De mii, dacă nu cumva de sute de mii, de ani oamenii se uită cum se ridică păsările-n cer. Toate lucrurile bune vin din cer, iar când mureau, tot acolo spuneau că merg. Iar astăzi, eu pot să mă duc așa, într-o doară, la aeroport, să mă sui într-un avion și să zbor prin cer. Deci doresc să savurez absolut orice moment.
Nu uit să le mulțumesc celor ce s-au străduit în felul lor pentru ca acest lucru să devină posibil. Mai întâi, mulțumesc cuceritorilor spiritului. Ei au petrecut o parte din timpul lor învățându-ne să ne dorim mai bine, să ne rugăm pentru o viață mai bună. Apoi celor ce nu s-au mulțumit doar să se roage. Am încă dubii, au apărut ei pentru că s-au rugat cei de dinainte ca să vină vremuri mai bune, sau ei oricum ar fi apărut, și apoi au primit puteri de la cei ce se rugau. În orice caz, important este că ei au existat, și există în continuare, și mulțumită lor astăzi trăim niște vremuri minunate. Le mulțumesc apoi celor ce și-au sacrificat chiar și viața lor pentru ca toată știința avioanelor să poată exista astăzi.
În jurul meu oamenii se instalează pe scaune și nici nu le trece prin cap le ce mă gândesc eu. Curând toată lumea este așezată și aud în difuzoare “Boarding complete”.
Vibrația aparatului se schimbă ușor. Probabil că pilotul se pregătește de faza de taxi și a oprit APU. Însoțitorii de zbor, într-o vreme li se zicea “stewardese” de parcă numai femeile puteau face jobul ăsta, a început să verifice dacă avem toți pusă centura de siguranță, dacă avem rucsacii puși sub scaunul din față și dacă toate capacele de la portbagajele de deasupra capetelor noastre sunt bine închise. Fac asta cu o foarte mare eficacitate și promptitudine.
Mă uit pe hublou și văd că ultimele bagaje urcă pe banda rulantă în burta avionului, pe undeva pe sub scaunele noastre. Cisterna de combustibil, pe care o văzusem când m-am instalat, a plecat.
Lumea în jurul meu își începe activitatea preferată în timp de zbor. Mi se mai întâmplă să văd, din ce în ce mai rar, și din fericire, persoane speriate, cu frică de avion. Ei nu știu că trăim vremuri minunate. Cei care sunt în grup își maschează angoasa purtând discuții animate, cu voce tare. Bărbații în călătorie de serviciu se fac că sunt foarte ocupați să citească vreun ziar, să se uite la un film pe tabletă sau pe telefon. Dar mai văd și pe alții care chiar se simt bine în avion. Iar de data asta văd că membra echipajului din zona mea și-a dat seama că-mi place și mi-a aruncat un zâmbet complice. Ea este la serviciu, dar uite că face ce-i place și zboară toată ziua. Și are dreptate, avionul este astăzi mijlocul de transport cel mai sigur, mult mai sigur decât trenul.
Simt cum avionul se mișcă ușor înspre înapoi. Faza de taxi începe. După o scurtă excursie înspre înapoi, cât să se îndepărteze suficient de zona de îmbarcare, avionul face un viraj înspre dreapta. Un huruit jos începe să se audă, apoi crește tot mai mult și se transformă în zgomot de reactor în funcțiune. A pornit motorul numărul unu. A pornit și numărul doi, în timp ce primul urca în turație. Eram mulțumit pentru că aerul începuse să devină mai greoi de când căpitanul oprise APU și deci și climatizarea. Acuma că ambele reactoare funcționau la ralanti, am început să simt și aerul proaspăt care îmi sufla pe creștet. Întind mâna și reglez duza astfel încât aerul să continue să circule, dar înspre picioarele mele.
Însoțitorii de zbor execută prezentarea instrucțiunilor de securitate. Îi ascult distrat, supraveghind cum se desfășoară operațiile la sol. Agentul de la sol s-a întors la camionul de “push-back”, cu căștile anti-zgomot pe urechi, și a făcut un OK de departe piloților. Motoarele au sunetul lor obișnuit, de forță liniștită. S-au turat un pic și avionul a pornit ușor înspre înainte. Avionul este pe cale să pornească înspre lumea lui. Ne pregătim să părăsim, din nou, locul unde ne găsim țintuiți de atâta vreme și să împrumutăm pentru o vreme drumul zeilor.
Am un gând năstrușnic, ce mă face să râd despre ce sintagmă am putut găsi: “drumul zeilor”! Dar un lucru este sigur: noi suntem primele generații care trăim zborurile, după ce zeci de mii de ani oamenii n-ar fi crezut că așa ceva ne era posibil nouă. Sau, poate că da, cu condiția să fim niște sfinți sau cine mai știe ce fel de ființe ciudate. Sau, bineînțeles, să fim zei. Iar cei ce vin pentru prima dată din ținuturile lor îndepărtate, dintre munții lor înalți și reci, chiar așa ne și spun: “Mai întâi m-am urcat într-un vehicul care s-a ridicat în aer și a zburat. Apoi, când am sosit și am ieșit în clădirea aceea mare, toată numai marmură pe jos și pe sus, mi-am spus: ‘am ajuns în palatul zeilor’”. Așa ne spun ei despre aeroporturile internaționale europene care ni se par nouă așa de plictisitoare.
În timp ce filozofez eu așa, urmăresc cu interes cum structura elastică a avionului se zgâlțâie la fiecare îmbinare a plăcilor de beton ce compun pista de taxi. Și apoi, mică pauză la capătul pistei. Un alt avion e pe cale să aterizeze și noi trebuie să așteptăm un moment aici. La sol se vede marcată linia groasă cu scrisul “runway ahead” iar avionul stă și așteaptă. Pasagerii sunt parcă mai liniștiți. Mă aplec mai mult înspre hublou, ca să ochesc avionul care trebuie de acuma să devină vizibil și îl văd. De fapt, sunt mai multe. Sunt toate înșirate pe o linie imaginară, ce urcă dinspre capătul pistei înspre cer. Mai întâi vin două și apoi un al treilea, mai în spate și mai sus.
Avioanele coborau înspre pistă și părea că sunt toate trase ca niște jucării pe un fir invizibil. Mă ajută să gândesc așa poate și faptul că au farurile aprinse. Primul a coborât ușor și a trecut prin fața noastră la doar 5 metri înălțime. Era un Boeing și-mi închipuiam cum aude pilotul de acolo “10..9..8..7..” și apoi vibrația roților ce au atins pista. Dar nu-l mai vedeam, trecuse pe partea cealaltă a avionului, și era în faza de frânare.
Avionul s-a repus în mișcare, s-a aliniat pe centrul pistei și deodată motoarele au trecut în regim de decolare. Forța enormă pe care-o dezvoltă propulsează avionul înspre înainte. Sunetul pe care-l aud în schimb nu pare pe măsura forței, este un sunet mai intens, mai ridicat, dar calm. Sunetul pe care-l auzim ne arată la ce perfecțiune au ajuns inginerii. Acuma știm să facem motoare cu reacție care dezvoltă putere enormă, dar care nu sunt gălăgioase.
Roata din față face “bum, bum, bum, bum” din ce în ce mai repede, trecând peste micile luminițe de pe centrul pistei. Structura elastică a avionului se zdruncină peste imperfecțiunile pistei, și ai crede că avionul stă să se desfacă în bucăți. Zbârnâiala devine din ce în ce mai puternică. Scaunele se scutură, sub picioare simțim cum se ridică podeaua peste neregularitățile pistei. Motoarele continuă să sune puternic, înalt, dar calm. Și deodată, ne simțim ca-n leagăn. Zdruncinăturile dispar, și mai durează un mic moment doar vibrația roților care continuă să se învârtă în aer. Și apoi se așterne liniștea peste zgomotul susținut al motoarelor. Avionul a trecut în lumea lui. Adineauri, pe pistă, simțeam că icnește și se poticnește pe pista care, dac-ai fi pe jos pe ea, ai crede că e ca-n palmă. Iar acuma, avionul plutește atât de liniștit, atât de elegant, ca orice vietate care ajunge în lumea sa.
Pe hublou mă uit cum casele și drumurile se văd din ce în ce mai mici. E ocazia să studiez căile pe care-am mai fost, cu bicicleta sau cu mașina. Căile pentru bicicleta de teren sunt cele mai interesante. Uite, acolo este podul acela pe sub calea ferată, dincolo este cotul acela, pe care, aha, acuma-l văd mai bine. Dincolo este lacul pe lângă care am trecut de câteva ori cu prietenii mei de bicicletă.
Avionul este la nivelul norilor. Sunt nori din aceia, de vară, albi, răzleți și pufoși. E o plăcere să te găsești la nivelul lor. Sunt atât de frumoși că ai dori să păstrezi imaginea asta în minte pentru totdeauna. Norii nu sunt mari și lasă umbre pe pământ. Și printre umbrele lor se vede și umbra avionului cum aleargă printre ei, din ce în ce mai mică și mai ștearsă. Norii au trecut dedesubt și întorc spre mine lumina irizată.
Dacă în prima fază, de tranziție din lumea terestră spre lumea celestă, avionul se mai zbătea un pic, acum că viteza lui se apropie de viteza de croazieră, plutirea lui a devenit și mai lină, și mai liniștită. Motoarele au trecut în regim de croazieră și ele, și abia se mai aud. Luminile ce ne invită să ne păstrăm centurile de siguranță s-au stins, semn că avionul este la el acasă. Peste zgomotul motoarelor se adaugă un sunet nou - zgomotul aerului pe fuzelaj. Este ca un hârșâit persistent, semn că la opt sute de kilometri pe oră aerul pe care-l credem așa de ușor este de fapt foarte dur. Motoarele, în regimul lor de croazieră, parcă torc. N-ai crede că funcționează dacă nu le-ai simți vibrația transmisă-n tot corpul avionului și foarte perceptibilă prin cotiera fotoliului.
Echipajul de cabină începe baletul obișnuit al serviciului. Două cărucioare pleacă pe culoar, unul dinspre înainte, celălalt dinspre înapoi. Prima tură primim câte un sandviș. Apoi aceste două cărucioare se retrag și vine altă pereche. Acestea avansează mai greu.
“Do you want some drink?” Fiecare dintre noi primește întrebarea, și fiecare dintre noi alege fie o apă plată, o apă minerală, o bere, un vin, un suc, o cafea sau un ceai sau altă băutură caldă. Membrii echipajului ne servesc cu o răbdare infinită și cu zâmbetul pe buze. După un moment, se retrag și aceste cărucioare.
Viața continuă aici, în aer, printre elementele ostile. Ne despart doar câțiva centimetri de o ambianță de-a dreptul mortală. Suntem cu trei mii de metri deasupra liniei de separare a zonei morții. Alpiniștii din Himalaya au plătit cu viața lor o ascensiune cu două mii de metri mai jos, iar noi suntem aici, bine mersi, așezați confortabil, cu un sandviș în mână, sau savurând o băutură caldă, sau, ca mine, urmărind un serial pe Netflix. Le aduc iarăși un omagiu recunoscător tuturor acelor ingineri ce au fost capabili să creeze un asemenea loc.
Zburăm de ceva vrem și parcă ar fi timpul să ajungem. Se confirmă, pentru că simțim o decelerare, iar dacă până acuma partea dinainte a avionului era un pic mai sus decât cea dinapoi, tendința se inversează. Zgomotul motoarelor se reduce și mai mult, regimul lor se apropie de ralanti. Avionul nu face decât să planeze, și deci să piardă din altitudine, încet-încet. După un moment, regimul motoarelor scade și mai tare. Cred că chiar au ajuns la ralanti. Forța aerului este străpunsă doar de greutatea noastră. Avionul acesta are totuși patru zeci de tone. Asta mă face să-mi reamintesc cât de vâscos este, totuși, aerul, de ne poate ține așa, fără să cădem ca o banală bucată de fier.
Norii se fac tot mai mari și mai apropiați și deodată trecem prin ei. Avionul a pierdut bine din viteză și se pregătește să iasă din lumea lui, pe pământ. Și iarăși începe să se zgâlțâie și să se poticnească, pe nori sau pe rafalele de vânt de la joasă înălțime. Voleții sunt din ce în ce mai deschiși, și cu fiecare pas cu care se măresc, simțim tot mai mult cum avionul luptă cu forța aerului, care-l prinde de aripi și-l scutură.
Casele și satele se măresc din ce în ce mai mult sub noi. Acuma chiar ne dăm seama că suntem în aer, pe deasupra caselor, iar zgâlțâitul acesta devine dezagreabil pentru unii. Norii aleargă pe sub noi, și iată că suntem deja sub ei. Cursurile de apă, frumos rânduite, șerpuiesc dând forma drumurilor și separând grupurile de case.
Văd un baraj pe un râu mai larg. Atât de mic și insignifiant pare de aici, dar îmi închipui câtă muncă le-a trebuit celor ce l-au realizat. Mii de ani forța apei ni se părea de nestăpânit, și uite cum mă uit de deasupra la barajul acesta și-l găsesc cam insignifiant!
Avionul a ajuns aproape de crestele copacilor. Încă un pic și deodată simțim cum a atins pista. Avionul se zgâlțâie din nou din toți rărunchii. Se adaugă mugetul motoarelor puse pe “reverse” și trepidația frânelor. Zgâlțâitul nu se oprește decât când ajungem la poarta de debarcare, de parcă ar dori să protesteze pentru fiecare metru pe care-i obligat să-l facă lipit de pământ.