Momente de jubilare ale României din decembrie 89
Eram la Predeal, în vacanța de iarnă. Era prima noastră vacanță în doi departe de părinții noștri din București. Coborâserăm din tren și ne-am lăsat agățați de-un localnic care căuta să ne ofere cazare. Era ceva preferabil hotelurilor jegoase oferite de stat. Nu știam că va fi săptămâna nașterii noastre în lumea adultă și liberă.
Ne-a apucat cheful să ieșim să facem o tură prin stațiune. Blocul unde fuseserăm găzduiți era chiar deasupra gării. Auzeam locomotivele electrice care claxonau în ritmul plecărilor spre Brașov sau spre București. Aici la Predeal se făceau manevrele de decuplare a locomotivelor de la marfarele care terminaseră de urcat aici, în cea mai înaltă stație de cale ferată din țară.
Am ales să lăsăm în urmă forfoteala trenurilor și să urcăm înspre Cioplea, pe ulița aceea lungă care ne urcă spre cer. Era zăpadă și aer rece și uscat de munte. Ne uitam la curțile caselor de pe urcare, la fațade, la lumina înserării și la brazii drepți și frumoși de sus de la capătul drumului. Eram la Predeal în vacanță și pe străzi era liniște.
Foamea ne-a făcut să ne abatem un pic pe lângă hotelul Cioplea. Parcă acolo era un restaurant. Poate om găsi ceva de mâncare - n-aveam mari speranțe, pe atunci restaurantele erau doar așa, de demo. Dar uite, ce de lume e strânsă-n hol. Stau toți liniștiți, sau mai degrabă siderați, și se uită la televizor.
Am intrat în holul hotelului. Era cald și nu se auzea decât o voce la televizor. Toată lumea stătea în fața televizorului. Erau așezati peste tot. Pe canapele, pe fotolii, pe scaune, pe jos. Ne-am pus și noi să ne uităm.
Vorbea Petre Roman, sub lumina reflectoarelor puternice, de la un balcon. Dar! Semăna foarte tare cu clădirea CC-ului de pe Calea Victoriei. Ne-am uitat în liniște unul la altul și apoi ne-am căutat un loc să ne așezăm pe jos. Nu ne mai era foame.
Imaginile au defilat ca într-un vis. Am aflat că mai devreme astăzi Ceaușescu a fugit cu un elicopter și că acuma unul, Iliescu, făcea apel la “oamenii de bine” pe care-i tot pomenea. Erau cu toții înghesuiți într-un studio de la TVR. Tot spuneau chestii pe care nu le mai auziserăm în limba română la televizor. Și mai erau și momentele cu Petre Roman la balconul CC-ulul, și spectacolul trasoarelor care zburau dinspre Palatul Regal pe deasupra CC-ului.
Oamenii din jurul nostru păreau toți amorțiți. Liniște și voci șoptite. S-a făcut târziu și-am pornit la vale înspre cazarea noastră. Pe coborâre era liniște, nimeni nu era pe stradă. Erau toți în fața televizoarelor. Gazdele noastre la fel. Nu mai știu dacă am mâncat în seara aceea.
A doua zi am pornit înspre Trei Brazi. Am mers în liniște pe drumul prin pădure, cu scurtături prin zăpadă. Eram înfometați bine când am ajuns la cabana Trei Brazi. Terasa era deschisă, și muzica era dată tare. Ne-am așezat la o masă și imediat a venit chelnerița zâmbitoare să ne întrebe ce doream să comandăm. Visul continua! A venit chelnerița zămbitoare!
Difuzoarele strigau sub soarele de decembrie “Chorando se foi quem um dia so me fez chorar”. Și așa mai departe. Frumoasă melodie “Lambada”. Ritmul săltăreț și vesel se scurgea pe noi și se amesteca în volutele țigărilor, în razele de soare strălucitor. Ultimele acorduri s-au stins și acuma așteptam piesa următoare. În locul ei difuzoarele au reînceput “Chorando se foi quem um dia so me fez chorar” și uite așa m-am pregătit să mă mai delectez o dată cu ritmul senzual al Lambadei. Am savurat vocea gravă a cântăreței și sunetele care semănau în mod ciudat cu limba română, dar pe care nu le înțelegeam. Au sosit ultimele acorduri și o nouă așteptare, a următoarei piese. Dar din nou “Chorando se foi quem um dia so me fez chorar”. Și uite așa, cât am stat noi la acea terasă, cineva dădea înapoi banda de îndată ce se termina Lambada, ca să o pună din nou. Am stat mai bine de o oră acolo, ascultând Lambada și după ce-am mâncat și am băut o cafea (DA! Aveau cafea!) am întrebat cât costă. Au refuzat să ne încaseze. “Azi e zi de sărbătoare!”
O dată întorși la Predeal, ne-am hotărât să ne urcăm în tren și să mergem înapoi spre București. Am încercat să plătim biletele de tren. “Azi e zi de sărbătoare, nu costă nimic!”
La București am zis să luăm metroul să mergem acasă. Accesul la chei era liber și gratuit! De la metrou, eu trebuia să iau troleibuzul 95. Nu se mai vindeau bilete. “Azi e zi de sărbătoare!” Și toată lumea zâmbea!
A durat treaba asta cam trei zile. Nimeni nu lua bani de la nimeni. Totul era oferit gratuit. Românii își făceau ofrande. Eu nu am să uit cum erau românii la sfârșit de decembrie 89. Erau momente de jubilare colectivă. O jubilare liniștită, dar sigură. “Am scăpat de Ceaușescu”. “De acuma or să vină în sfârșit americanii”.