Unde se vede cum teoria ne poate ușura viața și scăpa de gura nevestei
Mirosea frumos în sufragerie. Caloriferele erau călduțe, pe geam se vedea zăpada ce-mi anunța vacanța de iarnă. Peste masă și televizor, care era cu spatele la fereastră, se întindea perdeaua proaspăt spălată de mama. Umplea camera cu mirosul ei de proaspăt. Stăteam pe canapea și savuram mirosul.
“Hai Vali, vino să ții de perdea!” mă-ndeamnă taică-meu să-l ajut.
Se urcase pe un taburet și se apucase să prindă perdeaua în cârligele de la galerie. Mai lua o lungime de perdea, se oprea un pic s-o potrivească acolo unde trebuia îndoită, gânditor și serios. Apoi o agăța în următorul cârlig.
Am apucat cu grijă perdeaua și am trecut-o peste televizor fără să dau pe jos cățelul din porțelan cu botul lat. Pentru curioși, acel cățel poate fi văzut și astăzi la Muzeul Consumatorului Comunist, de la Scârț. E pus și acolo tot în sufragerie, cam tot pe la televizor.
Îl sorbeam din priviri pe taică-meu, gândindu-mă că e mare chestie să poți să potrivești din ochi cât trebuie să lași de la un cârlig la altul sau să știi imediat cât de lată trebuie să fie banda unde perdeaua este pusă în trei, de unde se agață cu cârligul.
Încet încet bucata mea de perdea s-a scurtat și uite că s-a terminat perdeaua.
“Mimi, hai să vezi perdeaua!” strigă taică-meu.
Vine maică-mea din bucătărie, unde era pe cale să umple o oală cu sarmale. Mâinile ei noduroase erau unsuroase, cu urme de umplutură de sarmale. Mirosea a varză murată când s-a oprit în pragul ușii de la sufragerie. Se uită spre perdea și începe:
“Nu-i bine. Vezi că pe la mijloc cârligele-s mai departe unele de altele decât în partea aia” și arată cu mâna spre partea stângă, acolo unde taică-meu făcuse ultimele bucle.
Taică-meu oftează, mai trage o dușcă din cana cu vin de la țară, se urcă pe scaun și dă jos perdeaua.
“Ține, Vali” îmi zice, dar eu îl ajutam deja.
Și o ia de la capăt. Prima buclă n-o dăduse jos. A luat o bucată de perdea, apoi încă un pic, o pune în trei, măsurând-o grav din ochi. Mai trage un ochi la câtă perdea mai rămâne. Eu, tot așa, nu-l scăpam din ochi. Încet-încet se apropie de sfârșit iar când a terminat o strigă iar pe mama.
“Iar nu-i bine! Acuma sunt prea lăbărțate cele din partea aia” și arată cu mâna iarăși pe partea stângă, acolo unde terminase taică-meu ultimele bucle.
Și uite așa, a dat taică-meu încă o dată perdeaua jos. Nu mai ofta ci zicea printre dinți “‘tui lamba mă-sii de perdea”. Fața începuse să i se facă roșie ca sfecla. Era plin de draci. Mai rămâneau de pus și perdelele din camere.
Deodată îmi pică fisa! Problema lui semăna foarte tare cu problemele mele de la școală. Ia să vedem: “avem o perdea de X metri, care trebuie atârnată de N cârlige, pe o galerie cu lungimea L. La ce distanță trebuiesc plasate cârligele? Cum trebuie îndoită perdeaua astfel încât să iasă bucle uniforme sub fiecare cârlig?”. Am luat o foaie de hârtie, am făcut o schiță. M-am dus în camera părinților, am măsurat galeria, am măsurat perdeaua care aștepta acolo pe masă, am numărat cârligele. Taică-meu venise deja și mă observa, cu mare scepticism. Eu aveam vreo 11-12 ani, cum era să-l învăț eu să pună perdelele!?
După ce-am făcut calculele, l-am rugat să mă ajute el pe mine. Eram cu rigla în mână. Măsuram pasul perdelei, apoi bucata care trebuia pusă în trei. Taică-meu ricana de fiecare dată când mă vedea măsurând. Dar mă lăsa totuși să fac.
Perdeaua era pusă bine, bineînțeles. Verificasem formulele de 3 ori ca sa fiu sigur, că doar știam asta deja: știința a progresat grație contribuției celor mai comozi. Iar eu n-aveam niciun chef s-o iau de la capăt cu pusul perdelei.
Mama a fost chemată și a validat și ea.
Și iată cum am învățat eu să aplic teoria în practică pentru prima dată.
Dar ce credeți? A căutat el să vadă cum am făcut? Să înțeleagă formula sau metoda? Bineînțeles că NU! Nu mai intru-n detalii cu analiza pe tema asta. A preferat să continue să se chinuie cu metoda lui stângace, care-l umplea de draci. Pot doar să trag o concluzie, pe care-am tot văzut-o repetată la noi, românii.
Noi, românii, ne permitem luxul să ne educăm copiii la cele mai bune școli, să-i batem la cap să scoată cele mai bune rezultate, iar apoi le ignorăm sfaturile! Când vin să ne pună întrebările care trebuie, nu-i luăm în seamă. Când vin să ne arate metode menite să ne ușureze viața, noi le amintim cum ne-am chinuit noi pe vremea noastră și că ei nu sunt decât niște nepricepuți buni doar la teorie.
Și după ce-am fost și eu plecat prin alte țări din cauza, între altele, acestei mentalități, pot să vă spun că în alte părți chiar nu este așa! Acolo ei nu confundă respectarea tradițiilor cu împiedicarea spiritului de inovație. Și de asta “la ei e mai bine”. De asta la ei există trenuri care rulează cu 300 km/h pe lângă castele vechi de 1000 de ani!