Nana

Motto: OK suntem în perioada de sărbători așa că hai să scriu despre un om minunat: nașa mea. Nu e ușor să scrii despre oamenii buni, în scepticismul ce ne bântuie primprejur. Pe unii s-ar putea să-i plictisească ce urmează.

Am ajuns iar primul. Nimeni nu mă putea lua la alergare. Am dat la o parte poarta și-am intrat în curte. Era partea din bătătură făcută să primească o căruță, un camion, sau cum am văzut o dată, un cort mare pentru o nuntă de 3 zile.

“Nu lăsa poarta deschisă, ies găinili!”

Da, iarăși erau găinile libere prin grădină. Am zbughit-o înapoi să închid repede poarta, dar Dan, frate-meu și fetele ajungeau și ele așa că i-am lăsat mai întâi pe ei să intre.

M-am întors pe aleea de ciment, care mergea câțiva metri de-a lungul curții, apoi o lua la dreapta spre pridvorul casei. De-a lungul aleii era un gărduleț de fier forjat și de la colț spre dreapta încolo se ridica pe ambele părți ca să susțină vița de vie.

Bolta de viță de vie începea de pe aleea ce ducea de la curte la pridvor și apoi continua împrejurul casei. O parte mergea înspre dreapta câțiva metri până când se termina casa. Cealaltă parte cotea spre stânga și dădea roată casei până la bucătăria de vară și apoi urma de acolo jumătate din aleea care oblica spre curtea cu orătănii.

Bolta sărea apoi pe partea cealaltă a aleii și se întorcea să dea roată la bucătăria de vară, care era lipită de casă, pe partea opusă uliței. Înspre încolo era și sudul.

Bolta de viță de vie era primul lucru care-ți lua ochii acolo în curte. Avea foi mari și mai ales avea struguri. Erau mulți struguri din soiul italienesc de masă, struguri cu ciorchine lung și cu boabe mari și verzui. Era la început de august și boabele începeau să aibă tenta aurie, semn că în curând puteam să-i mănânc.

“Dragă la nănica. Vino sâ ti pup” M-am codit un pic că eram cam sălbăticuț. E drept că nu prea eram învățat cu pupăturile la mine acasă. M-a luat cu căldură în brațe și m-a pupat. I-a pupat și pe Dan și pe fete. Noi i-am pupat fiecare mâna. Era plină de pistrui și osoasă. Palma era bătucită de lucrul în jurul casei și de coada sapei cu care plivea buruienile prin grădină și prin vie.

Era o femeie ca toate femeile pe care puteai să le vezi prin sat. Statura ei mai degrabă mică era acoperită cu o bluză și o fustă cenușii. Acolo toate femeile măritate și cu copii se îmbrăcau la fel. Și avea batic de culoare închisă pe cap, peste părul care începea deja să încărunțească un pic. Din cauza ținutei nu puteai sa știi câți ani are. Dar cred că avea cam 40 de ani deja, că verișorii mei din partea ei erau deja plecați pe la casele lor.

“Uiti, v-am făcut gugoși. Cătați în bucătării, în lighean”

Nu mai știu care a ajuns primul la lighean dar într-o clipită era scos afară și începuserăm deja să întingem cu gogoșile prin zahăr tos ca să le-nfulecăm.

“Ăl cu coadâ-i la voi în trup di vă răpezâți așa!”

Intrarea în bucătărie era pe partea casei opusă străzii. Casa se continua înspre sud cu bucătăria de vară. Casa și bucătăria de vară formau două laturi la o terasă de ciment destul de încăpătoare, din care pleca aleea aceea oblică spre curtea de orătănii și aleea ce dădea roată casei. Aleea ce dădea roată casei cârmea la stânga și dădea în pridvor.

Toată terasa era la umbra boltei de viță, care acolo se înălța. Pe masa acoperită cu mușama dansau razele de soare, după pofta brizei ușoare de vară, care făcea frunzele de viță să legene. Două trei muște se învârteau și ele, apoi coborau pe mușama, palpând cu trompa în eterna lor căutare a zahărului. Mă uitam la ele mai de aproape. Când coboram capul prea tare, zbura, se ridica în aer și se punea un pic mai încolo. Imediat trompa se punea în mișcare. Asta era toată existența lor, până o nimeream pe vreuna.

Nana s-a întors la ocupația ei. Curăța pește. Scosese un dulap de lemn și-l pusese pe un scăunel mai încolo pe terasă, la margine spre grădină. Pisica vecinilor îi dădea deja târcoale pe la picioare. “Zât boalâ di icea!”

“Nănică, faci pește prăjit?”

“Da”

“Ci binii!” Deja imaginea bucăților delicioase de pește prăjit dat prin mujdei de usturoi mi-a în venit cap, o dată cu gustul.

Cum mâncasem deja două gogoși, m-am șters repede pe un ștergar ce era pe masă și-am zbughit-o că aveam treabă. Trebuia să văd porcul!

Aleea oblică mergea spre curtea cu orătănii. Era împrejmuită cu gard de plasă și era o continuare a bătăturii prin care se intra dinspre uliță. Jumătate din ea era ocupată de un hambar, care avea și un beci profund și răcoros. Iar la partea dinspre sud, adică opusă uliței, pe de-a latul, era cocina. Toată lumea avea acolo un porc, dar la nănica porcul stătea într-o cocină cu pardoseală din ciment. Era noroi pe jos dar parcă mai puțin decât în alte părți.

M-am apropiat de gardul de scânduri. Porcul m-a auzit și a venit și el pe partea cealaltă. Se uita cu ochiul lui albastru la mine. “Groh, Groh”. Făcea asta cu o mare familiaritate. Mă făcea să mă stingheresc. Mă fixa cu ochii lui albaștri, se mai întorcea-mprejur să mă vadă mai bine, și-i tot dădea “Groh, Groh” cu variații de tonalitate, mai joasă, mai înaltă. De parcă încerca să vorbească cu mine. Mie mi se părea straniu, pentru că știam că în câteva luni o să primesc o bucată din șoriciul lui. M-am scos din ideea asta, și-am încercat să bag mâna să-l frec pe spate.

“Ai grijâ sâ nu ti muști porcu!” Nana a strigat de acolo de pe terasa unde tăia peștii și-i dădea prin făină ca să-i prăjească.

Nana mea era sora mai mare a maică-mii. Era foarte muncitoare și pricepută în ale casei. Ne primea cu drag la ea. Făcea tot ce-i stătea în putință ca să ne gătească bunătăți. Și să ne facă să ne simțim bine la ea.

Matușile mele căutau în toate felurile să-mi facă plăcere. Maică-mea încerca să ne dirijeze de la distanță și să ne spună la care din ele puteam să ne culcăm peste noapte. Cel mai des rămâneam la bunica, la tanti Geta sau la tanti Adriana. La nașa nu prea am dormit peste noapte. Era și pentru că în celelalte părți mai erau copii de vârsta noastră - verișorii noștri.

Cu mătușile mele viața mi-a făcut promisiuni pe care apoi nu și le-a ținut niciodată. Dar o iau razna, nu despre asta este vorba aici.

Eu mai scoteam câteodată un comentariu și ele îl preluau și se răfuiau luni de zile în jurul lui.

“Au! M-ai opărit! Nănica nu m-a opărit niciodată!” Tanti Geta s-a blocat cu ulceau de apă caldă în mână. Eu eram gol pușcă în balie și ea mă îmbăia.

De atunci, de fiecare dată când mă-mbăia, tanti Geta mă întreba “Mai ții minti când ai zis câ nănica nu ti opărești?”. Și uite așa mă trezeam că nu știu ce să-i spun. Dar nu-mi băteam eu capul prea tare că tot ele adăugau că-s copil. Acuma înțeleg că le ofeream acea doză de amărăciune pe care lumea de la sat o caută cu un fel de plăcere masochistă prin jurul lor. Doar le confirmam că amărăciunea putea să vină chiar și de la “o minuni di copchil” care le mira tot timpul cu agerimea lui. Minunea di copchil avea un ego acidulat deja.

Când mergeam în vacanța de vară îmi luam de la ele porția de dragoste maternă care-mi lipsea tot restul anului. Restul anului mi-l petreceam la București, sub bagheta strașnică a maică-mii care mai degrabă ne bătea. Dar aici este vorba despre nașa, și nu despre maică-mea!

O dată vizitat porcul, mă-ntorceam pe terasa de lângă bucătărie să beau o cană cu apă din găleată. Apa de băut stătea în două găleți. Le umplea nanu când venea de la serviciu. Sau câteodată se ducea ea și aducea apă din curtea vecinei de peste drum. Trebuia să coboare în uliță, apoi să urce pe partea cealaltă în curtea vecinei. Apoi când se întorcea, venea prin colbul gros al uliței cu gălețile grele, mergând anevoie la deal, înspre intrarea curții.

Departe, în vale, s-a auzit sirena trenului dinspre Galați. Era trenul cu care nanu se întorcea de la muncă. Era impiegat de mișcare la CFR, în gara din Galați. Înainte, pe vremea locomotivelor cu aburi, fusese fochist.

Era un bărbat scund și foarte robust. Foarte stabil și întotdeauna bine dispus, dar serios, nu râdea prea mult. Și nu râdea inutil. Pe nașu nu l-am văzut niciodată să bea mai mult de un pahar de vin. Iar vinul lui ieșea cel mai bun, ar fi avut deci toate motivele. Și nici să-i zică vreo vorbă rea nașei. O mai punea câteodată la punct cu vorba:

“Iii Nastasii, da și tot zâși tu acolu?”

E drept că nașa Nastasia era un temperament exaltat și câteodată începea să mai spună câte o fantezie de a ei.

Nașul știa întotdeauna ce are de făcut prin curte. Și era de lucru acolo la ei în gospodărie. Și pentru că lucrau amândoi așa de silitor, tot ce le ieșea din mâini era bun și trainic.

“Da’ ci faci aici? Ai dărâmat plita?” Când mergeam în vacanță la Șivița, după nici două săptămâni, îmi revenea accentul de moldovean, că doar sunt născut acolo!

Cam la doi ani, sau câteodată în fiecare vară, nașa dărâma bucătăria de vară și o refăcea. În prealabil, o vedeam că strânge cu grijă bălegarul de vacă și de cal pe care le întâlnea pe uliță când mergeam cu ea prin sat. La început m-a mirat. Că doar eram copil și mi se spusese să nu pun mâna pe “caca” la oraș. Dar am acceptat imediat chestia asta. Și am întrebat-o ce face cu ea.

“O pun în lut, îi bunâ”

Avea în curte, lângă grădină și lângă aleea oblică ce ducea la acareturi, un loc în care pusese niște scânduri pe post de pereți. Ieșea un spațiu dreptunghiular în care strângea un morman de lut. Îl uda, punea paie, adăuga balega pe care-o strânsese, și apoi amesteca bine. Și când era mulțumită cum ieșea pasta aceea de lut, o tăia cu altă scândură și așa obținea un fel de cărămizi. Le zicea chirpici. Când se mai uscau, îi scotea de a colo și-i lăsa să se usuce la soare. Și începea să facă o nouă serie, până socotea ea că avea destui.

Deci balega aceea, care pentru orășeanul mic ce eram era de ocolit, servea acolo de agent antibacterian, aș crede.

Mă uitam cum clădește peretele bucătăriei de vară dinspre nord, pe care-l dărâmase o dată cu plita de vară. Încet, încet, noua bucătărie lua formă. De data asta, plita nu mai era lipită de casă, la nord-vest, ci stătea în colțul dinspre sud-vest.

Când mă întorceam din escapadele mele de explorare din vie sau din uliță, noua bucătărie de vară era din ce în ce mai finisată.

Inima bucătăriei de vară este plita. Acolo se petrece magia. În plita nou făcută nașa băga mai întâi crengi de viță de vie uscate. I le punea nanu deoparte primăvara, când tundea vița de vie, din boltă, dar și din via mare pe care o avea. Crengile de viță ard cu un miros foarte fain. Mă uitam cum mlădițele de vie ardeau cu flăcărui tremurânde.

“Vali, nu sufla în foc, o sâ faci în pat la noapti” Ce prostii, niciodată, din ce-mi amintesc, nu am făcut în pat. Poate doar când eram bebe.

Apoi, punea nana coceni de porumb uscați. Cocenii prindeau foc și începeau să mărească flacăra. Trei, patru coceni măreau vâlvătaia și apoi punea câteva bucăți de lemn mai mari. Așa se făcea flacăra pentru ciorbă. Ciorba de găină de la țară, din Moldova! Nu știu dacă ați mâncat, dar e cea mai bună. La Galați au cele mai bune legume și deci cea mai bună ciorbă de găină. Nu se pune smântână în ciorba de găină la Galați! Te lași purtat doar de gustul grăsimii de găină de la țară, alinat cu ceapa și ardeii din grădină, presărat cu pătrunjel și leuștean.

Totul venea de la ei din grădină. Fiecare din unchii mei avea câte o grădină cu leuștean, fasole, pătrunjel, mărar, ceapă, usturoi și ardei gras. Când venea taică-meu pe acolo, îl auzeam: “Eu mă duc la păscut”. Mergea să mănânce direct din grădină acele bunătățuri. Le mulțumesc lor că mi-au dat de mic gustul acelor legume sănătoase și pline de soare și vitamine.

Plita avea o suprafață mare, cu trei ochiuri pentru gătit. Fiecare ochi era format din cercuri concentrice, iar în acele cercuri erau așezate o serie de piese circulare, concentrice, tot din fontă, ce se putea da la o parte cât să faci diametrul oalei cu care aveai treabă.

Mă uitam pe la capătul plitei, pe unde era ușița de încărcare, cum flăcările ieșeau din combustibil și lingeau fundul de tuci și apoi se pierdeau înspre horn. În drumul lor încălzeau cuptorul în care câteodată era o plăcintă cu brânză.

Grăsimea de porc sfârâia deja în ceaun și nașa arunca bucățile de pește date prin făină. Momentele acelea din jurul plitei erau magice. Iar când făcea gogoși, erau momente de extaz.

În fiecare vacanță de vară aveam la mine cărți și când arșița după amiezii devenea prea mare, îmi căutam un loc la umbră ca să citesc. La celelalte mătuși găseam nuci mari în care Mitică mă învățase să fac câte un pătul. Dar la nașa nu erau așa copaci mari. Erau doar câțiva vișini mai mari prin spatele casei, dar nu era un loc bun acolo.

La nașa îmi plăcea să mă duc pe prispă. Luam o pătură, scoteam o pernă mare, burdușită cu pene, și mă întindeam pe spate cu cartea în mână. Frunzele de viță din boltă proiectau umbre tremurânde peste prispă. Dar câteodată se făcea prea cald, pentru că briza nu putea să treacă de scândurile de lemn ce împrejmuiau prispa. Atunci mă ridicam cu regret și întindeam pătura direct pe aleea de lângă casă, pe ciment. Acolo mai găseam un pic de răcoare, aproape de pământ și buchetele de flori pe care nașa le planta la picioarele boltei de viță.

În jurul meu viața își continua cursul sub cerul care era întotdeauna albastru. Gărgărițele se plimbau anevoie pe frunzele de viță. Păianjenii țeseau plasa acolo unde tocmai se prinsese ultimul lor festin. Musculițe mici sau mai mari treceau prin lumina aurie a soarelui. Furnicile se înșirau, vrăbiuțele ciripeau prin copaci sau pe streașină. Guguștiucul se auzea de departe din copacii din fundul viilor. Găinile cântau agale, mulțumite, și scurmau prin grădină. Porcul mai scotea câte un guițat mai ascuțit, într-o doară. Câinele vreunui vecin mai schelălăia. Nașa nu avea câine. Cocoșii se înfoiau, apoi ritmau ziua cu cântul lor. Pisica venea tacticos pe alee încremenind la câte un zgomot făcut de vreo vietate prin frunze. Prin găurile de sub aleea de ciment se strecurau șopârlele mici. Totul se derula sub soarele greu de vară. Plouă foarte rar la Șivița, vara.

Eram cufundat în lectura aventurilor fraților Grant sau mă minunam de expedițiile la Polul Nord. Se întâmpla să stau așa după amiezi întregi, până mi se făcea rău.

Nana, ca toată lumea de acolo din sat, folosea covoare din iută. Pe paturile mari de lemn, cu saltele de arcuri bombate și tari, întindea pături de lână. Iar pe perete, deasupra patului, era cuvertura tipică ce provenea din Orient. Reprezenta o alegorie de vânătoare într-un tărâm magic și misterios.

Păturile de lână le făcea ea, la războiul ei de țesut. Mai făcea și pentru celelalte mătuși sau cui îi mai cerea din sat. Războiul de țesut era impunător, ocupa jumătate din cameră. Sau eram eu prea mic când l-am văzut prima dată, dar am fost foarte impresionat de construcția sa. Nana avea un model stabilit pe o foaie de hârtie lângă ea - cred că și modelele și le făcea singură. Stătea concentrată să nu greșească numărătoarea de rânduri pentru fiecare suveică. Pentru că făcea pături cu mai multe culori și eu mă uitam cum se întind firele colorate de lână. Între fiecare trecere a suveicii venea o bătaie puternică de pieptene. Era bineînțeles un pieptene mare, lat cât viitoarea pătură. Mai târziu, când am învățat și eu să țes, am înțeles de ce bătea așa de tare pieptenele. Dar atunci aproape că mă speria cu ce înverșunare fermă trăgea de pieptene. Sub pieptene mă uitam cum apare încet-încet noua pătură, sau cuvertură, sau covor.

Avea mare grijă de păturile ei. În fiecare primăvară, la curățenia de Paște, le scotea afară și le bătea. Când intrai în casă nu vedeai fir de praf. Era interzis să stăm în casă ziua. Ne dădea afară. Iar când intram seara, o făceam prin bucătărie și mai întâi treceam la spălat în lighean. Cu toate astea-mi plăcea să mă fofilez ziua înăuntru pentru că era răcoare. Mă puneam peste păturile aspre de lână cu o carte și citeam până mă prindea. “Vali! ieși mă di aici. Merji-afarâ pi prispâ!” mă hutuchea ea.

Erau zile în care mă simțeam fără vlagă. Oricum o dădeam, nu-mi venea să mă duc nicăieri, nici prin vie, nici pe la porc, nici să-mi fac vreun căruț de sârmă. Dacă puneam ochii în vreo carte, mă lua amețeala.

“Vali, hino sâ ti frec di plecati” Îmi plăcea asta.

Mă lua lângă ea și mă întindea pe laviță. Ea, pe un scăunel lângă mine. Lua sticla de oțet, îmi punea un pic pe mână, acolo unde degetul mare are mușchiul acela zdravăn ce-l unește cu dosul palmei, apoi îmi prindea acel mușchi între degetul ei mare și pumn.

Îi zicea un descântec: “Piei ochi rău, piei ochi rău, sâ nu i si pleci băietului” Nu mai știu exact ce tot bodogănea în rest. Și freca din ce în ce mai tare. E drept, simțeam cum mușchiul avea un nod care se dezlega încet-încet. Se termina cu un gest ferm care alunga farmecele. Apoi trecea la cealaltă mână. Nu știu ce făcea, dar după un sfert de oră eram în picioare și alergam pe acolo.

Altă dată se uita altfel la mine și zicea: “Tu ai diarii nu?” Confirmam, că doar fusesem deja de două ori la căsuța din fundul curții.

Atunci lua o lingură de supă. O umplea cu zahăr tos, și rădea cât să fie fix o lingură. Îmbiba zahărul cu oțet. Venea la mine cu asta.

“Na Vali, înghiti asta” Era oribil. Ca să nu simt mirosul de oțet mă țineam de nas. Și dădeam mixtura pe gât. Ardea încet-încet, pe esofag, în drum spre stomac. E un remediu radical. Îl mai practic și azi, în rarele ocazii când mă mai deranjez la burtă. Pentru că rare sunt acele momente, așa de faină sănătate mi-am făcut în vacanțele mele de vară.

Nașul avea, ca toată lumea din sat, o căsuță în fundul curții. Condițiile de igienă pe acolo erau cam rustice, așa cum au fost ele moștenite din moși strămoși. Că doar “veșnicia s-a născut la sat”. De altminteri, dictonul în chestiune m-a speriat dintotdeauna, cu amenințarea sa de stagnare veșnică a noastră. Căsuța avea o podea din dulapi de lemn, în care era practicată o deschizătură triunghiulară. Cel puțin așa era la toată lumea, dar la nașul era altfel. Deschizătura era rotundă și era practicată într-o treaptă înaltă, care avea cam înălțimea unui scaun. La toată lumea, în căsuța din fundul curții, trebuia să te lași pe vine, și asta nu era chiar ușor. Bine, mie mi-era ușor, că eram copil, dar mă gândesc că nu la toată lumea îi era ușor să stea așa, pe vine. Prima dată când am văzut acea treaptă-scaun, îmi amintesc că am fost cam speriat. Dar ideea nu era așa de rea.

Eu am fost pe acolo numai vara, deci era cald. Am fost pe acolo și iarna, când eram mai mic, dar fiind mic aveam o oliță. Vara este sezonul miresmelor. Pe drumul spre căsuță, pe aleea de ciment, veneau mai întâi trandafirii. Apoi urmau roșiile cu aroma lor unică și pentru unii de mult uitată. Aleea trecea prin vie. Mai rupeam câte un mic lăstar de viță, îi miroseam aroma acidulată și-l ronțăiam. Și așa ajungeam la căsuță și la aromele ei speciale.

Aromele căsuței din fundul curții mă luau întotdeauna prin surprindere. Nu era o surpriză neapărat dezagreabilă. Dar nici nu era ceva ce-mi doream să fac toată ziua. Dar recunosc. Chiar dacă acolo nu mirosea bine, totuși, acel miros înțepător și ambiguu nu-mi repugna. Nu cred că eram singurul care gândea așa. Este un lucru foarte interesant de reținut. Mirosul acela mă ținea în contact cu natura noastră animală, primară. Poate că tocmai acesta este motivul pentru care nouă, românilor, ne place atâta de mult că încă mai avem acele căsuțe chiar și acuma, în secolul XXI. Ne e poate frică să nu ne pierdem identitatea.

O chestiune care mă îngrijora câteodată, în acea căsuță, era prezența, dar mai ales, calitatea hârtiei. La nașa găseam des hârtie igienică, dar când se mai termina, și până când cineva cumpăra alta, trebuia să recurgem la ce se găsea. Și verișoarei mele îi plăcea să citească reviste. Arș!

  Tatăl nostru carele ești în ceruri
  Facă-se voia ta
  Precum în cer și pe pământ
  Și nu ne duce pe noi în ispită

Stăteam în genunchi, în casă la nana. Mă îmbăiase în lighean, îmi dăduse de mâncare și acuma mă punea să-mi fac rugăciunea de dinainte de culcare. M-a învățat ea tatăl nostru, dar eu de fiecare dată mă blocam pe versul acesta:

  Și nu ne duce pe noi în ispită

Mai venea apoi:

  Și ne izbăvește de cel rău

Și iar îmi repetam: “Nu ne duce pe noi în ispită”. În același timp, nana își dădea seama că nu-s foarte concentrat și mă punea să repet vreunul din versurile ce urmau și pe care-l stâlcisem cumva.

Eram prea mic atunci când a început asta, cred că n-aveam 5 ani. Și versul respectiv îmi mai revenea periodic în cap, atunci când n-aveam altceva de făcut. De exemplu, în autobuz la București. Când ai 45 de minute de făcut până la liceu, și nu ai vreo carte cu tine și nici nu te-ai nimerit cu niciun coleg sau prieten prin autobuz, ei bine, când ești ca mine, te gândești. Gândirea ne deosebește de animale :-) Și-mi revenea deci fragmentul respectiv, mai ales când treceam prin fața vreuneia din bisericile care mai supraviețuise prin București.

Mi se părea ciudat versul. Și încet-încet, cu anii, am mai progresat în a înțelege de ce. Mai întâi, mi-am zis: “deci o ființă care ne iubește pe toți, ne poate duce în ispită”. Super ciudat asta. Au mai trecut ani, și am căpătat experiență, și încredere în judecata mea - lucru pe care întotdeauna trebuie să-l privim totuși cu circumspecție - și mi-am dat seama că acel vers chiar avea o problemă. Și uite că abia acuma câțiva ani, a apărut în presă o publicație comună a reprezentanților papalității și a Bisericii Ortodoxe Române cum că acel vers era greșit tradus. Că bineînțeles că Dzeu care ne iubește necondiționat pe toți nu avea să ne ducă în ispită. Că asta era lucrarea celui rău.

Nașa mea era bisericoasă. Era din acele femei care merg duminica dimineața la biserică. Se unea șirului de fantome gri care mergeau în diminețile mohorâte de toamnă spre biserică. Cu timpul, și asta a devenit un subiect de fascinație pentru mine. Cum era posibil că atâtea femei - că-n biserica ortodoxă nu vezi decât o grămadă de femei și aproape niciodată vreun bărbat - să se ducă în lăcașul celor ce le spuneau că-s Satana și că o dată pe lună-s murdare și că n-au voie acolo. Mă rog, asta e altă chestie pe care n-am cum s-o elucidez.

Deci, Nașa cu versurile ei m-a ajutat să înțeleg că era o problemă cu biserica aceea. Și apoi, când am mai crescut, m-am trezit că maică-mea fugea de ea un pic. Că, în ciuda faptului că ea era sora cea mai mare și mai faină, nu prea mai vroia să mergem pe la ea. Asta pentru că în mod invariabil vizitele noastre pe la ea sfârșeau prin a aduce biblia în discuție și Oastea Domnului. Nașa mea între timp intrase în Oastea Domnului. Și ca toți cei din acea sectă, căuta cu tot dinadinsul să ne recruteze. “Pentru binele nostru”

Pentru mine, acea sectă nu a făcut decât să ne destrame legăturile de familie. Am început să mergem din ce în ce mai rar pe la ea și apoi deloc, am sfărșit să ne întâlnim doar pe teren neutru, pe la vreuna din celelalte surori de-ale maică-mii. Îi sunt recunoscător maică-mii că ne-a ținut departe de “Oastea Domnului”.

“Dă-mi drumuuuu…” plângeam de ți se rupea inima

Nenea Tănase era băiatul nașei. Era deja adult și major. Era toată ziua plecat pe cine știe unde. Cred că la serviciu la Galați sau poate cu ceilalți la băut. Habar n-am, sincer. Era bine cât era plecat că puteam să-mi văd liniștit de joaca prin grădină, sau prin via ce se întindea mare spre sudul casei, în fața bucătăriei de vară.

Dar acuma nenea Tănase se întorsese acasă și “se juca” cu mine. Adică mă luase de labele picioarelor și mă ținea atârnat cu capul în jos. Apoi mă cobora cu încetinitorul ca să mă bage cu capul în ligheanul în care tocmai își spălase picioarele.

Eu mă uitam la apa tulbure, de săpun amestecat cu țărână. Și nu aveam nicio putere să opresc cum capul meu se apropia amenințător de lăturile alea. Tot ce puteam era să urlu din răsputeri să-mi dea drumul.

Nici nanul, nici nana mea nu aveau putere asupra lui. Pentru mine este în continuare un mister cum de au putut avea un așa băiat nașii mei. Dar confirmă ce m-au învățat mai târziu înțelepții tibetani. Încercările cele mai mari ne vin din cercul familial. Și dacă stăm să ne gândim, cum ar putea fi altfel? Este nevoie de un sistem cu legături puternice, cum sunt cele de familie, care să ne oblige să stăm și să suportăm răul. Iar răul se transmite prin contact direct. Nimeni n-ar sta de bunăvoie să fie torturat sau maltratat, și deci pentru ca răul să se poată transmite, este nevoie de legături puternice.

Dacă ar fi să coroborez versiunea aceea de tatăl nostru cu faptul că sistemul de căsătorie a fost inventat de biserică, s-ar isca tot felul de întrebări, de genul: “de ce are nevoie biserica să ne pună într-un sistem atât de captiv?” Știm cu toții ce mentalități creează ei prin satele noastre față de libertatea oamenilor și cum satul este mediul ideal de propagare a maltratărilor de toate felurile.

Nu vreau să fiu înțeles greșit. Oamenii de la sat, ca toți oamenii, sunt super. De exemplu, nana și cu nanul nu și-au zis niciodată vreo vorbă rea, nu i-am auzit niciodată certându-mă, nu m-au bătut niciodată, se purtau exemplar cu toată lumea din jur. Și uite că tocmai lor le-a căzut pe cap un demon. În cazul lor era vorba despre copilul lor. Cu sau fără biserică n-ar fi avut mare lucru de făcut. Dar acea persoană a devenit apoi un adult. Și tortura copii. Eu între timp am avut copii, și am văzut ce-am simțit când fiecare din ei, în perioada obligatorie de testare a limitelor lor, își atinseseră limita și când am avut pulsiunea să-i trag de ureche. Deci, el, și toți ceilalți adulți care m-au bătut, erau niște ființe mai speciale, care nu simțeau acel nod în stomac, acea străfulgerare că ceva nu e în regulă. Cum i-ați numi pe aceștia?

Poate că din cauza lui nenea Tănase a ajuns nașa mea atât de religioasă. Aici cercul s-a închis. Dar nu e treaba mea, e doar păcat că din cauza acelei secte noi ne-am pierdut din vedere până la moartea ei.

Acolo, în curtea nașilor mei, am petrecut zile de vară de neuitat, departe de presiunea școlii și a părinților mei, care erau și ei cadre didactice. Se simțeau obligați să dea exemplu și mă frecau la cap tot anul școlar.

Pe nașa am apucat s-o mai văd chiar înainte de a muri. Nanul murise deja de câțiva ani. Nenea Tănase a murit și el la nici patruzeci de ani. A mai rămas după ei doar nana Marina, fata lor cea mare. Dar nu era acolo în ziua aceea.

Am intrat pe poartă, dar fără să o zbughesc, că doar eram om în toată firea :-) Aleea era la fel, mai întâi drept înainte, apoi o lua la dreapta pe sub ce a fost o dată bolta de viță de vie. Vița era pricăjită și plină de mană, strugurii rari pierduseră din fala lor de odinioară.

Nana era așezată pe o bancă, în fața bucătăriei de vară care nu mai se schimbase deloc de atâția ani. Ochii ei albaștri gri deveniseră magici. Mă fascinau. Erau plini de lumină. Toată energia făpturii ei era în ochii ei. Nu sunt sigur dacă mai vedea bine cu ei. Mă întreba despre viața mea. Eram așezat în fața ei, lângă verișoara cu care am mers la ea.

Îmi repeta că nanul, mort de câțiva ani, a fost un om minunat “nu mi-a zâs nișiodatâ vreo vorbâ di ocarâ”. Dar nu mai era acolo să o ajute și uiti cum totul era neîngrijit, cuprins de degradare.

Am plecat cufundat în gânduri, cu inima încărcată. Învățăturile înțelepților tibetani despre impermanență au căpătat în acea zi o nouă lumină.